Toata lumina pe care nu o putem vedea

Autor distins cu Premiul Pulitzer pentru literatura Cu o structura labirintica pusa in pagina magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmeaza vietile a doua personaje, Marie-Laure – o tanara frantuzoaica lipsita de vedere – si Werner – un orfan de origine germana – , care ajung sa se intalneasca in timp ce amandoi incearca sa depaseasca suferinta fizica si psihica indurata in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins intreaga Europa, in Saint-Malo, unde locuieste unchiul ei care sufera de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnica, si in special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germana in Franta si, in cele din urma, la Saint-Malo.

Desi intalnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotaratoare pentru destinele personajelor, afectand inclusiv vietile generatiilor viitoare. Povestea lor e insa si a unui misterios diamant, in cautarea caruia se afla ofiterii germani si despre care se spune ca ii va oferi posesorului viata vesnica, dar niciodata fericire. Dincolo de farmecul rar al naratiunii, cititorul va regasi un mesaj legat de importanta solidaritatii si a iubirii aproapelui.

Fragment din roman: „O prezenta, o respiratie. Marie-Laure isi atinteste toate simturile asupra usii de la intrare, care se afla cu trei etaje mai jos. Poarta casei se inchide cu un geamat, apoi se inchide si usa de la intrare.

Il aude in minte pe tatal ei facand deductii: Poarta s-a inchis inaintea usii, nu dupa. Ceea ce inseamna ca nu-stiu-cine asta a inchis mai intai poarta si abia apoi usa. E inauntru.

Isi simte perisorii de pe ceafa zbarlindu-se. Etienne ar sti ca a declansat alarma, Marie. Etienne te-ar striga deja pe nume.

Zgomot de bocanci in vestibul. Cioburi de farfurii scartaind sub pasi. Nu e Etienne.

Nelinistea devine aproape insuportabila. Ea incearca sa-si calmeze mintea, sa se concentreze pe imaginea unei lumanari care-i arde in centrul cutiei toracice, a unui melc retras in carapacea lui spiralata, dar inima i se zbate in piept, zvacniri de frica ii strabat sira spinarii si brusc nu mai stie daca o persoana cu vedere normala care s-ar afla in vestibul si ar privi in sus de-a lungul scarii serpuite ar putea vedea pana la etajul al treilea. Isi aminteste de ce-i spusese unchiul, sa aiba mare grija la hoti, aerul freamata de pete si de fosnete-fantoma, iar Marie-Laure isi inchipuie cum da fuga in baia plina de panze de paianjen de la etajul al treilea si se arunca pe fereastra.

Bocanci pe coridor. Un vas lovit cu piciorul alunecand pe podea. Un pompier, un vecin, un soldat german scotocind dupa mancare?

Un salvator ar striga dupa supravietuitori, ma cherie. Trebuie sa te misti. Trebuie sa te ascunzi.

Pasii o iau spre camera lui Madame Manec. Inainteaza incet; o fi intuneric. E posibil sa se fi innoptat deja?

Trec patru sau cinci sau sase sau un milion de batai de inima.”