Privighetoarea

Franta, 1939. In linistitul orasel Carriveau, Vianne Mauriac isi ia ramas-bun de la sotul ei, Antoine, intrucat acesta pleaca pe front. Ea nu crede ca nazistii vor invada Franta… Si totusi, soldatii isi fac aparitia, marsaluind in numar mare, in convoaie de camioane si tancuri, in avioane care innegresc vazduhul si bombardeaza tinuturile locuite de oameni nevinovati.

Cand un capitan neamt isi stabileste cartierul general in casa lui Vianne, ea si fiica sa au doua optiuni: fie sa locuiasca sub acelasi acoperis cu dusmanul, fie sa piarda totul. Fara hrana si bani, deznadajduita in timp ce pericolul pandeste dupa fiecare colt, tot mai amenintator, Vianne e silita sa faca alegeri imposibil de indurat pentru a-si tine familia in viata. Sora sa, Isabelle, este o pustoaica rebela de optsprezece ani, aflata in cautarea unui tel in viata cu toata pasiunea necugetata specifica tineretii.

Pe cand mii de parizieni se retrag din capitala, trecand prin ororile razboiului, ea il intalneste pe Gaëtan, un partizan care crede ca Franta poate lupta cu nazistii, si se indragosteste nebuneste de el. Dar cand el o tradeaza, Isabelle se alatura Rezistentei fara a se uita in urma, si, riscandu-si viata zilnic, o salveaza pe a altora. Fragment din roman: “Pe cer aparu o parasuta, leganandu-se incoace si-ncolo, iar omul prins de ea i se paru lui Isabelle mic cat o virgula.

Isabelle o taie prin sirul de copaci in flacari. Fumul ii intepa ochii. Unde era pilotul?

Cu coada ochiului, zari un punct alb si alerga intr-acolo. Parasuta zacea, printre tufisuri, iar aviatorul era inca prins in sforile ei. Isabelle auzi zgomot de voci - nu erau departe - si apoi un tropot de cizme.

Se ruga la Dumnezeu sa fie camarazii ei, veniti pentru intalnire, dar n-avea cum sa afle. Nazistii ar fi trebuit sa fie ocupati cu aerodromul, dar nu pentru mult timp inca. Isabelle ingenunche, desfacu parasuta pilotului, o stranse si fugi cu ea cat de departe putu, ingropand-o cat mai bine sub un morman de frunze uscate.

Apoi alerga inapoi la pilot si, prinzandu-l de incheieturile mainilor, il tari in adancul padurii. - Trebuie sa stai linistit. Intelegi?

O sa ma intorc, dar sa stai fara sa scoti un cuvant. - Chiar asa... am sa fac, ii auzi vocea slaba, aproape o soapta.

Isabelle il acoperi cu frunze si crengi, dar, cand se ridica, vazu urmele ei de talpi pe care le lasase in noroi, fiecare plina cu o apa mocirloasa acum, si darele pe care le facuse tarandu-l pe aviator. Valatuci negri de fum o invaluira. Focul se apropia, arzand tot mai puternic.

Merde! mormai ea. Se auzeau voci.

Oameni tipand. Incerca sa-si curete palmele, frecandu-le una de alta, dar noroiul ii patase pielea. Trei siluete se miscau printre copaci, venind spre ea.

- Isabelle, tu esti? intreba un barbat. La lumina unei torte, ii zari pe Henri si pe Didier, apoi si Gaeton.

- L-ai gasit pe pilot? intreba Henri. - Da, incuviinta Isabelle.

E ranit. In departare, se auzira latraturi de caini. Nazistii se apropiau.

Didier privi inapoi. - Nu avem prea mult timp. - N-o sa reusim sa-l ducem in oras, interveni Henri.

Isabelle lua atunci o decizie rapida. - Stiu un loc aici, aproape, unde il putem ascunde."