Tineretea lui Anatol Bogdan

„Oare cat vor mai dainui“, se intreba adesea Anatol bantuit de triste presimtiri, intorcandu-se sleit si descurajat din plimbarile sale crepusculare de la periferia orasului, care-i amintea uneori de targul sau natal, „oare cat vor mai dainui oazele acestea spre care sa-ti intorci pentru cateva clipe privirea si gandurile obosite de marile si solicitantele ritmuri ale trairilor prezente?“ In acele zile grele, de crunte si inexplicabile deziluzii, Anatol incepea sa inteleaga in sfarsit ca, incet-incet, pe nesimtite, hoteste, copilaria se indeparteaza de el, n-o mai poate retine, devine o straina, si ca nu mai era el, cel pe care il cunostea si il intelegea atat de bine. Si Anatol deslusea, cu o dureroasa strangere de inima, ca acum copilaria trecuse pentru totdeauna, ca intrase intr-o lume straina, pe care nu o intelegea, nu o agrea si de care se temea. Iasi, anii ’50.

Un tanar student la medicina, bantuit de vagi tristeti ancestrale incearca sa descifreze cat mai multe din tainele vechiului oras. Popular printre colegi el petrece alaturi de acestia zile pline de exuberanta, de vesele si indelungate libatii, in timp ce multe alte ispite incearca sa-i stea in cale...