Tata ma citeste si dupa moarte

Ai nevoie de un ragaz ca sa te potolesti dupa ce inchizi cartea aceasta despre copilarie a lui Mihail Vakulovski, cu scriitura ei nervoasa, clocotitoare ca o magma. Toate schemele ideologice sunt abandonate, nu avem bolsevici rai si albgardisti buni, toate sunt asa cum le percepeam atunci in copilaria noastra sovietica, care aici este una frenetica, burlesca, savuroasa. Toate se invalmasesc, Lenin si Pavlic Morozov stau bine mersi langa eroina Zoia Kosmodemianskaia si supra-omul Iuri Gagarin.

Versurile patetice despre eroii sovietici fac casa buna cu folclorul porcos al copiilor despre aceiasi eroi. Autorul refuza sa se uite la copilaria sa din perspectiva adultului de astazi, el o re-traieste exact pe cea de atunci, plina de triumfuri adolescentine si racoritoare ca o limonada. O copilarie in sanul unui tata protector si adorat ca un Dumnezeu.

— Constantin Cheianu Injectii de stari si de imagini, fara complexe, fara filtru si fara cenzura, textele lui Mihail Vakulovski sunt ca acele poze alb-negru, facute de «Zenit»-urile sovietice. Fie ca alearga dupa baiatul care jupoaie serpi ca sa-si oblojeasca mama, fie ca o pandeste pe laptareasa care se scalda noaptea in laptele colhozului, fotograful nu este niciodata un simplu privitor, este chiar lentila care ajusteaza realitatea. Mult umor, multe injuraturi si cruzime, dar si o duiosie aproape copilareasca, specifica slavilor, care se impleteste aici straniu cu scrisul romanesc.

Toate acestea pe muzica lui Visotki, de la inaltimea lui Gagarin, dar mai ales cu gandul la «tatelu’» – developatorul-sef al amintirilor. O carte care va enerva multa lume si tocmai de aceea merita citita. — Tatiana Tibuleac