Tarâș

Pe langa sansa pe care o avem de-a ne indrepta spatele pentru verticala mersului, ne e permanent dor vinovat de pamantul-mama care ne cheama spre aplecata umilinta de a ne indoi de propria umbra. Taras printre fabricatele orgolii de fiecare zi, ne ineaca tentatia de a lua „marea trecere” drept o simpla fofilare de-a lungul unor pariuri considerate castigate, folosind miseleste asii cu obedienta ascunsi in maneca obisnuintei de-a ne socoti umilinta drept aura. Si trecand peste gesturile uitate la temelia ascensiunii, consideram semenii simpli purtatori ai norocului de a ne admira serpuirea catre tintele vizate in lungile colocvii cu propriul soclu pe care ne visam catararea coborandu-ne pe esichierul demnitatii.

Si, poate, intr-un inceput al unui alt sfarsit, ne vom ridica din urmele de pe sleaul pe care ne taram obisnuinta de a nu privi spre inalt decat piezis, si o sa ne procuram incaltari fermecate pentru mersul biped. E singurul pas inspre Oameni.