Printre tonuri cenușii

”Putine carti sunt minunat scrise; si mai putine sunt cu adevarat importante; acest roman intruneste ambele calitati.” - THE WASHINGTON POST Glasul unei fete rupe tacerea istoriei. V-ati intrebat vreodata cat valoreaza o viata de om? In dimineata aceea, viata fratelui meu a valorat cat un ceas de buzunar.

Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescenta de cincisprezece ani, fiica de rector universitar, se pregateste sa urmeze din toamna cursurile Scolii de Arte din Vilnius, si asteapta cu nerabdare vacanta de vara de dinainte. Dar, intr-o noapte, bubuituri amenintatoare se aud la usa, iar din acel moment viata ei si a familiei ei se schimba pentru totdeauna. Politia secreta sovietica, NKVD, ii aresteaza pe Lina, pe mama ei si pe fratiorul ei mai mic.

Cei trei sunt evacuati din caminul lor si tarati in vagoane de transportat vite, descoperind curand ca destinatia lor era Siberia. Despartita de tata, Lina incearca sa strecoare indicii in desenele ei, pe care reuseste sa le expedieze in secret, din mana in mana, sperand sa ajunga in lagarul unde este el incarcerat. In aceasta sfasietoare si tragica poveste, Lina se lupta cu disperare pentru viata ei si a celor apropiati, cu singura arma de care dispune: iubirea.

Dar oare iubirea este de ajuns ca s-o tina in viata? ROMAN NOMINALIZAT LA CARNEGIE MEDAL Fragment din roman: "DUPA SASE SAPTAMANI, si a treia zi fara mancare, trenul s-a oprit. Nu au deschis usa.

Barbatul cu chelie, care facuse o foaie de parcurs mentala dupa tablele indicatoare ale oraselor strigate de la ferestruica, a presupus ca eram undeva prin regiunea Altai, chiar in nordul Chinei. Am incercat sa trag cu ochiul prin crapaturile scandurilor din vagon, dar era intuneric afara. Am batut cu putere in usi.

Nu a venit nimeni. M-am gandit la painea lasata pe pervazul ferestrei, proaspat scoasa din cuptor, aburinda si rotofeie. Ce bine ar fi fost sa pot sa gust si eu o bucatica.

Doar una mica. Stomacul ma ardea de foame si capul ma durea atat de tare incat simteam ca imi plesneste. Imi lipsea desenatul pe hartie adevarata si tanjeam dupa lumina pentru a face schite ca lumea.

Imi era sila sa stau in imediata apropiere a atator oameni. Ma copleseau cu respiratia lor acra si cu coatele si genunchii care ma inghionteau tot timpul in spate. Uneori simteam nevoia imperioasa sa-i imping pe oameni departe de mine, dar ce folos!

Eram precum chibriturile in cutie. Pana la urma, dimineata tarziu, am auzit un zanganit. Gardienii au deschis usa si ne-au spus ca vom iesi afara.

In sfarsit. Imi tremura tot corpul din pricina contactului cu lumina puternica a zilei. Am mai insemnat un reper pe batista: „Altai".

- Lina, Jonas, veniti incoace si pieptanati-va, ne-a instruit mama. Ne-a netezit hainele, un efort in zadar, apoi m-a ajutat sa imi rasucesc parul intr-o cununa. Rasucit insa, ma manca scalpul si mai tare.

Tineti minte, trebuie sa ramanem cu totii impreuna. Sa nu va indepartati sau sa va rataciti de mine. Ati inteles?

Am dat din cap afirmativ. Mama inca isi mai tinea haina strans sub brat. - Unde suntem?

s-a interesat Jonas. Ne vor da o galeata cu apa? - Nu stiu, deocamdata, a raspuns mama, aranjandu-si parul.

A scos un etui si, cu o mana tremuranda, si-a aplicat rujul topit pe buze. Jonas a zambit. Ea i-a facut cu ochiul in chip de raspuns.

Ofiterii NKVD aveau pustile cu baionete pregatite. Soarele se reflecta in lamele lor ascutite in forma de pumnal. Puteau sa ne strapunga in mai putin de o fractiune de secunda.

Domnisoara Grybas si doamna Rimas i-au ajutat mai intai pe copiii mici, dupa care am urmat noi. Andrius si barbatul cu parul carunt l-au coborat pe brate din vagon pe barbatul cu chelie. Nu ne aflam in vreo gara.

Eram intr-o vale larga si adanca, inconjurata de dealuri impadurite. In departare se zareau muntii. Cerul nu fusese niciodata atat de albastru, atat de frumos.

A trebuit sa imi pun mana pavaza la ochi din pricina soarelui intens. Am inspirat adanc si am simtit aerul curat si inviorator umplandu-mi plamanii imbacsiti. NKVD-istii au grupat deportatii din fiecare vagon pe iarba, la vreo cativa metri de vagon.

Ne-au dat galeti cu apa si borhot. Copiii s-au repezit la ele. Era pentru prima oara cand ii vedeam pe ceilalti pasageri.

Erau mii de oameni. Oare aratam si noi la fel de jalnic ca ei? Multimi de lituanieni cu valize zdrentuite si genti burdusite se revarsau in vale, murdari si pamantii la fata, cu haine soioase, de parca ar fi trait prin santuri ani de zile.

Cu totii mergeau cu incetinitorul, unii dintre ei fiind prea slabiti ca sa isi mai poata cara bagajele. Nu imi puteam controla picioarele, la fel ca majoritatea dintre noi. Multi se prabuseau la pamant sub propria lor greutate.

- Trebuie sa ne dezmortim picioarele inainte de a ne aseza, draga mea, m-a povatuit mama. Muschii ni s-au atrofiat in mod cert in ultimele saptamani. "