Luna Zadar

Albert, un tinar debusolat al perioadei postdecembriste din Romania, descopera dupa moartea mamei sale, in arhivele Securitatii Statului din perioada comunista, ca aceasta a facut parte din structurile fostei politii politice. Mai departe povestea isi desira singura personajele, fie printre filele dosarului de urmarire informativa, fie prin Belgradul bombardat de nu se stie cine, fie printr-un Stockholm in care lumea traieste straniu de simplu, incercind virtutile vietii care cauta continuu sa se alimenteze cu energii pozitive. Luna Zadar este in aparenta o carte despre nimeni si despre nimic, in cel mai curat sens camusian, strainul si cititorul se intilnesc empatic pe fiecare pagina, iar fiecare il interogheaza pe celalalt.

Adrian Alui Gheorghe forteaza limitele expresiei si ale sensului in acest roman insolit, in care tema de baza este cautarea identitatii intr-o lume depersonalizata. „Luna Zadar este romanul unui rebel fara cauza care traieste intr-o lume-azil, fara limite, globalizata. Albert, un melancolic paradoxal, transforma dramaticul in fantasmagorii, sperind cu patima ca doar delirul cuvintelor poate inlocui viata.

Adrian Alui Gheorghe experimenteaza poetic si teatral deopotriva, in doze bine echilibrate stilistic, schimbind macazul absurdist cu cel istoric si invers, cauta sa converteasca transa in tristete si iubirea in aventura picaresca. Sub semnul unui Kafka superstar, niste specialisti ai nimicului dau o sansa vietii aflind un antidot in fictiunile spontane care se substituie realitatii. De la arhivele Securitatii la fauna interlopa iugoslava, din oglinzile expatriatului la cele ale fiului pornit in cautarea tatalui, nimic nu pregateste decisiv sensul unei vieti.

Poate doar un cintec talisman ce spar-ge zidurile identitare si care spune ca tristetea e tamaduitoare. Adrian Alui Gheorghe scrie despre si pentru cei ce traiesc boala fericirii nu mai departe de conventia amagitoare ce-o defineste. Luna Zadar e totodata povestea unei initieri in care personajul strabate, de fapt, drumul invers.” (Marius Mihet) Fragment din roman: "In anul 1998, fix pe 1 ianuarie, am descoperit ce voiam sa ajung in viata: NIMIC.

La 19 ani este, de altfel, cea mai buna optiune. O sustin si acum. Sobi a fost de acord cu mine, cu oarecare rezerve totusi.

Ca daca esti nimic, lumea te trateaza ca pe un nimic. Iar cu un nimic nimeni nu se incurca. Apoi, cu slabele sale cunostinte filozofice, consemnate si regasite in caietul de notite din ultimul an de liceu, el stia ca nimicul este un sistem cuantic lipsit de grade de libertate, adica lipsit de dimensiuni.

Ca daca nu esti ceva, nu poti fi nici cineva. Asa ca el, Sobi, ar vrea sa fie, totusi, cineva. Da, poti sa fii un nimic, dar numai pe termen scurt.

Ca pe termen lung iti trebuie haine, casa, o gagica, mincare, da, mincare. Si o masina, si o excursie, si doi plozi...! El viseaza la toate astea, are si niste planuri cum sa le realizeze, intr-o zi o sa imi faca marturisiri complete.

Puah! Ei, aici ne desparteam noi, eu nu voiam niciuna din toate astea. Voiam pur si simplu sa fiu un nimic social, un gunoi care sa cada in supa trogloditilor, sa fiu paduchele de pe gulerul camasii unui politician care isi mesteca discursul gretos in fata unei multimi de prostanaci, care s-au nascut din greseala fiinte umane.

Puteau fi orice altceva. Nimicul e haosul si lipsa de reguli. Aici eram eu acasa.

"