Ingerul pantofilor

O aripa de inger si un tezaur grafic de noblete, pentru sufletul de copil al fiecarui om mare. Cand ai intalnit ultima data un inger? Nu cumva in cutia cu decoratiuni pentru bradul de Craciun?

si isi mai amintesti cumva daca avea pantofi? Nu ai dori sa iti recapeti pentru o clipa inocenta pe care in adolescenta te-ai silit sa o pierzi? Dar cele mai rafinate modele de pantofi, cand le-ai vazut ultima data?

si balerini si escarpeni, si sandale de plaja si bocanci de munte, si Derby si Brogue, si tenisi si bascheti cu dungi, cu stele luminoase, cu ciucuri, sau catarame, de lac sau de catifea, pentru intalniri inalte sau pentru flamenco, in marsul lor triumfal prin imperiul ridicat numai pentru ei de insusi regele pantofilor. Pantofii imparatului Japoniei, ai sahului Persiei, ai lui Aladin sau ai Cenusaresei, ai unor aviatori celebri sau exploratori neobositi, sportivi dezlantuiti sau poeti inefabili. Inestimabila colectie, dar incompleta.

Pentru ca ii lipsesc pantofii de inger. Acolo, pe balcon, venise un inger. Fara pantofi.

Diafan si speriat, plapand ca un fir de iarba, ca o pojghita de gheata, ca o foita de impachetat a unui cadou pus deoparte. Cu aripi, insa. Aripile sperantei, pe care niciodata nu ai ragaz sa le atingi.

Sa le vezi. Sa le simti. Sa le asculti.

Dar sa le desenezi? *** „– Tati, vino sa vezi! E un domn pe balcon, striga, intr-o zi, Simone, privind afara pe fereastra.

Tatal lui Simone nu raspunse. El nu raspundea niciodata. „Afacerile inainte de toate“, isi spunea el in gand, ori de cate ori i se punea o intrebare.

E ceea ce le zicea mereu angajatilor sai: – Nu-i timp de vorbe, ci de fapte. – Dar, tati, uita-te! Oare de unde-o fi venit?

insista Simone. „Fir-ar sa fie, isi zise tatal lui Simone, iritat. Copilul asta nu asculta.

Copilul asta vorbeste intruna si niciodata nu e atent la tatal sau. Astfel se pierde un timp pretios.“ „Fapte, nu vorbe“ era deviza acestui om de isprava. De fapt, ceea ce vazuse Simone nu era chiar un domn,ci un inger.

Un inger putin straniu, cu o tunica scurta, de culoare alba, din care ieseau la spate doua aripi usor sifonate si prafuite pe margini, dar categoric aripi: aripi de inger, de inger adevarat, care coborase din cer, pentru ca era nevoie de el exact acolo, pe acel balcon unde nu crestea nimic, nici macar o muscata amarata si unde nici macar porumbeii nu veneau, fie doar ca sa faca murdarie si apoi sa plece.”