In umbra esafodului

Margaret Catchpole, femeia care a fost condamnata de doua ori la moarte si a reusit sa scape de fiecare data, isi spune povestea, peste veacuri, cu o forta emotionala care te afecteaza profund. Margaret a existat in carne si oase, iar scrisorile pe care le-a trimis din exil celor ramasi acasa au supravietuit pana astazi. S-a nascut in 1762 in Suffolk, Marea Britanie, ca fiica de plugar si a murit in New South Wales, Australia, in 1819.

Faptele ei curajoase, multe savarsite in goana calului, farmecul si spiritul ei liber i-au conferit un statut aproape legendar. In acest roman, Margaret isi incepe povestea la 54 de ani, in contextul dramatic al unei nasteri din New South Wales. Margaret, moasa acum, ajuta pe mama si pe nou-nascut sa se adaposteasca de furtuna intr-un hambar, de unde vor vedea cum casa le este luata de ape.

In acele momente, Margaret isi aminteste viata furtunoasa pe care a lasat-o in urma. In Suffolk o carciuma ii poarta numele. Pe malul raului Orwell exista o casa, „casa cu pisici”, unde se spune ca Margaret aseza o pisica impaiata in fereastra pentru a-i avertiza pe contrabandisti de sosirea portareilor.

In Australia, sectia de maternitate a unui spital din Windsor, se numeste „Sectia Catchpole”, ca o recunoastere a activitatii ei de moasa. Fragment din roman: „Asa ca m-am intors la vaduva Syers, cu Will, intr-o camaruta care dadea spre scarile din spate, dar nu pentru mult timp. Ne descurcam.

Tatal lui Will murise cat fusese el plecat, dar bosorogul ala nemernic nu-i lasase niciun sfant. si totusi, cu banii primiti de la familia Cobbold si cu putin ajutor de la Bargood, ne-am dus la Aldeburgh, unde batrana nava Alde astepta pe santierul unchiului Jack. Timp de doi ani, totul a fost aproape ca pe vremuri, in afara de faptul ca Will se schimbase.

Simtise rasuflarea mortii, iar asta isi lasase amprenta asupra lui si a altora ca el. „Three Mariners", carciuma de pe cheiul Slaughden, era plina de batausi si de nebuni, iar Will se simtea ca acasa alaturi de ei. Incepuse sa-i placa sa sfideze moartea.

Oricand se intorcea dintr-o cursa cu Lull si cu Rube, imi ingheta sangele in vine cand auzeam ce povestesc. Imi aminteam de privirea apriga a lui Robin, cand statuse pe pietrisul de pe malul raului Orwell si zisese: „Will Laud, esti un prunc nascut in iad." Corabia lui era iute ca un cal bun si il facea invulnerabil, iar despre curajul lui incepuse sa se vorbeasca in hanuri si taverne. Ii spuneau „curaj", dar, de fapt, era nebunie.

Uneori, spunea Rube, Will umbla pe langa bompres si vorbea cu marea, ca si cum ar fi purtat o conversatie. Ar fi putut trai in legalitate acum, dar dupa razboi n-a mai fost posibil pentru Will sa calce drept. De fapt, nu se putuse niciodata, ca sa vorbim cinstit.

Dar daca vreodata a existat un moment cand ar fi putut sa renunte la contrabanda, asta era, cand tocmai fusese lasat la vatra si primise certificatul de buna purtare in slujba regelui. „Sunt un om respectabil acum", spunea el cateodata, si ideea insasi il facea sa rada.”