Cu Matizu' în Franța

El, scriitorul, iti spune povestea sa. Te asigura de la prima pagina ca, minus 1-2 procente, tot ceea ce vei citi este adevarat. Si adevarul te ispiteste.

Incepi lectura si te prinde. Atat de mult ca uiti la un moment dat ca esti DOAR cititor, ca nu ai fost, in adevar niciodata, in satul B., ca nu ai asistat la dramele Frantei profunde, ca nu l-ai cunoscut de fapt pe primarul D., ca nu ai fost interpret pentru politia franceza la interogatoriul unui presupus talhar roman. Dupa primele pagini te-ai obisnuit atat de mult cu Matizul in Franta incat chiar nu mai conteaza daca rezidezi in...

spatiul carpato-danubiano-pontic sau te-ai mutat mai de curand sau mai demult in Canada, State, Africa de Sud, Australia sau in partea mai vestica a Europei. Vei vrea sa continui o calatorie captivanta care pare sa fie chiar a ta. Fragment din volum: “E o vreme cainoasa, un vant rece care te patrunde pana la oase.

Ma duc totusi cu Tudor la primul sau antrenament de fotbal. Primul la Bourrou, caci l-am inscris la fotbal si la Bucuresti. In asteptarea antrenorului, inspectez terenul si cladirea aferenta.

Desi nu au nimic spectaculos, impresioneaza prin calitatea „lucrului bine facut". Examinez cu admiratie sistemul de drenaj. (In general, aici, unde ploua mult, nu vezi nicaieri apa care sa balteasca.

Toate strazile au o curbura perfecta, astfel incat toata, toata apa de ploaie ajunge in rigola. Desi spatiile verzi sunt evident uriase, se utilizeaza la maximum pietrisul si piatra cubica, pentru a permite apei sa impregneze lent solul, evitandu-se astfel inundatiile. Nu vezi acea obsesie dementa de a asfalta si betona totul care exista Ia Bucuresti.

Am auzit ca in unele orase frantuzesti au fost construite rezervoare imense care preiau apa de ploaie pentru a o restitui lent mediului. De ce oare primarii din Bucuresti nu invata din experienta altora?) Examinez plasa montata la exteriorul terenului. Este dintr-un material plastic rezistent.

(La Bucuresti se foloseste numai plasa metalica. Cand mingea o loveste, face un zgomot foarte neplacut. In plus, nu rezista la socuri, se rupe mereu, se repara mereu.) Langa cladirea cu vestiarul si dusurile, localnicii au avut grija sa monteze gratare metalice si robinete cu apa pentru curatatul pantofilor de sport dupa antrenament.

Constat ca pe-aici, chiar daca nu mai fac catedrale, oamenii si-au conservat reflexul de a construi, si chiar de a construi bine si trainic. Intre timp romanii au continuat sa lupte. Nu mai lupta cu turcii, acum se lupta unii cu altii.

Inca mai rau, s-au apucat sa faca si o maimutareala de catedrala. „Catedrala mantuirii bugetului neamului'', cum foarte inspirat a spus cineva. Soseste si antrenorul.

Voi ramane timp de o ora si jumatate tremurand de frig la marginea terenului fotbal. Exact ca la Bucuresti."