Crampeie din cartea străduinței

Cartea Straduintei incepe ca un jurnal care se ridica peste factologia marunta si ingustimea subiectivitatii: cand si cand se pot ghici unele date biografice, dar in esenta accentul cade pe experientele, intalnirile, confruntarile si schimbarile de perspectiva pe care le-a prilejuit traseul emigratiei mele in Israel. Cartea Straduintei nu este un eseu: departe de a fi abstracte, reflectiile care apar in Cartea Straduintei sunt legate de situatii si personaje concrete, percepute adeseori metaforic. O carte de acest tip ajunge sa fie publicata daca autorul ei este o persoana de suprafata, daca se refera la personaje notorii sau daca subiectele pe care le atinge sunt de mare actualitate.

Nu corespund niciuneia dintre conditiile enuntate. Nu-i de mirare ca aud uneori parca un susur, un tors, sau mai degraba un gafait. Este glasul meu sufocat care razbate din Cartea Straduintei – micul meu sarcofag.

Straduinta enuntata in titlul cartii mele nu se refera la tenacitatea sau incapatanarea autorilor care se silesc sa scrie cu orice pret. Este vorba de stradania de a-mi pastra mintea treaza si a tine piept incercarilor; o carte conceputa ca un fortifiant si ca un reazem. A devenit treptat substitutul unui grup de suport care-mi lipsea, o ferestruica spre lume, o introspectie severa, un mod de a-mi reforma comportarea si a-mi defini scara valorilor, o respiratie adanca, un carnet de scriitor si un laborator literar