Aripi peste timp

Aripi peste timp. De ce este vindecarea trecutului o necesitate pentru redobandirea linistii sufletesti Aripi peste timp se vrea un indemn la introspectie, o poveste de viata cu lectiile aferente, o inima pusa in palma cu intentia declarata de a aduce constientizare, zambet si liniste in sufletul cititorului, cu increderea ca "fiecare imbunatatire pe care o aducem lumii personale imbunatateste lumea tuturor". A constientiza ca fiecare experienta de viata, oricat de dureroasa, ascunde o lectie de invatat reprezinta punctul zero al procesului de vindecare.

Pe masura ce descoperi si recunosti premisele care au generat anumite evenimente din viata ta, ai posibilitatea de a percepe orice experienta drept un prilej de evolutie si dezvoltare. Trecutul si prezentul ne vietuiesc laolalta pana cand invatam asumarea ca unica modalitatea de redobandire a puterii personale. Suntem pretutindeni inconjurati de familii "perfecte", de oameni "perfecti"...

insa, uneori, aceasta perfectiune iluzorie ascunde nefericirea; pentru ca, dincolo de mastile pe care cu totii le afisam, la un moment dat, sufletele noastre, ale tuturor, aspira la acel ceva datator de sens. Suntem prea coplesiti de viata proiectata in trecut sau viitor ca sa observam ca viata insasi, cu prezentul sau, cu bune si mai putin bune, ne este rostul. Cati dintre noi nu ne-am pus retorico-inconstient intrebarea "a cui cruce o port?".

Astazi, psihogenealogia ne ofera posibilitatea de a gasi raspunsuri in acest sens. Intre imitarea tiparelor familiale si eliberarea potentialului creator, omul trait de stramosi alege inconstient prima varianta. Pana cand suferinta inaintasilor nu este recunoscuta si inteleasa, omul este asemenea unui hamster repetand ciclic experientele carora inca nu le pricepe sensul.

De aceea, vindecarea trecutului imi apare tot mai des ca o datorie fata de sine, fata de parintii si fata de copiii mei deopotriva, pentru a aduce tiparele inconstiente in "lumina constiintei". Fragment din cartea "Aripi peste timp" de Melania Flitan: "Viata tatalui meu a fost o lupta continua pentru supravietuire. Imi amintesc vag durerea cu care vorbea despre parintii sai ca fiind oameni gospodari carora comunismul le luase totul: animale, proprietati, bunuri materiale.

Grija zilei de maine i-a devenit prietena inca de pe vremea copilariei si avea sa-l insoteasca pana la sfarsitul vietii. Spre finalul liceului, la capatul unui pat de spital, asista neputincios la ultimele clipe din viata tatalui sau - asemenea mie; sau eu asemenea lui. Unii dintre noi ar spune ca este o simpla coincidenta; in psihogenealogie insa se vorbeste despre o identificare atat de mare cu propriul parinte incat se ajunge la o "autoprogramare" inconstienta astfel incat sa se repete acelasi destin tragic: "repetarea unor evenimente, date sau varste care compun romanul familial al descendentei noastre este pentru noi o modalitate de a le fi loiali parintilor, bunicilor, strabunilor"; prin urmare, cata vreme constientizarea ne este straina, prin repetitivitatea identificarilor inconstiente "platim datoriile" inaintasilor nostri.

Ramas la o varsta frageda fara sustinerea parintelui, in incercarea de a-si transcende conditia, tata a ales invatatura ca modalitate de a evolua. A absolvi o facultate la acea vreme era, in conceptia tatei, echivalentul reusitei in viata. Perseverenta, determinarea, dorinta de a fi un om respectat, de a realiza ceva in viata, de a avea (nu la modul bolnavicios, ci in sensul evolutiei) mai mult decat ieri l-au insotit mereu si le-a transmis, prin noi, mai departe.

Pe vremea copilariei mele, am auzit necontenit refrenul "daca vrei sa reusesti, trebuie sa. inveti." Mi l-am insusit, cu atat mai mult cu cat cunoasterea, ca si cale spre evolutie, este un proces continuu de uimire si invatare; fie ca este vorba despre minuni, despre cunostinte sau pur si simplu despre viata in toata complexitatea ei, evolutia implica progresul pe mai multe planuri. Poate ca mai tarziu, alte revelatii vor veni sa ne insufleteasca fiecaruia existenta.

Insa, in acest moment, cu sufletul si cunostintele acumulate pana acum, imi pare ca, intr-un punct, stiinta si spiritualitatea converg; fiinta omeneasca, trebuie deopotriva observata cu ochii cercetatori ai stiintei, insa musai intuita prin inteligenta nemasurata a inimii."