intrucat propria moarte nu poate fi oricum niciodata povestita, autobiografia ramane, riguros vorbind, un gen mereu fragmentar. De ce anume alege atunci un autor forma autobiografiei? si cat de importanta este intrebarea daca el reuseste sau nu s-o incheie? Cel care isi scrie autobiografia vrea sa lase in urma o marturie, sa redea constitutia identitatii sale pe calea amintirii si sa se creeze astfel pe sine insusi ca subiect prin actul scriiturii.
Dezbaterile dedicate mortii autorului (Roland Barthes) si revenirii sale (Michel Foucault) au format orizontul intelectual al unei intregi generatii. Poststructuralistii au postulat un model de teorie ce privea limbajul drept element structural al imaginilor, considerand ca pana si inconstientul insusi este structurat precum un limbaj. Pentru Barthes, scriitura reprezenta spatiul in care subiectul ca autor dispare. Textul eliberat de autor degaja semnificatii multiple, motiv pentru care ar trebui abandonata idea de a descifra un sens prestabilit de autor. Dimpotriva, potrivit lui Barthes, tot ceea ce exista este cititorul, care constituie unitatea textului prin actul lecturii. Nasterea cititorului se plateste prin moartea autorului, scria el. Poate ca autobiografia ramasa fragmentara a lui Farocki ar trebui abordata, la randul ei, din aceasta perspectiva, a cititorului, care isi constituie unitatea textului prin chiar actul lecturii, nu neasemenea procedeului filmic al decuparii si montarii imaginilor. – Marius Babias
ISBN: 978-606-8265-73-5
