Lettre Internationale nr. 111/toamna 2019 PDF

Catre cititorii nostri

La sfarsitul anilor 1990, circula o gluma: Eltin, aflat in vizita in SUA, se intalneste cu Clinton, care, se stie, il simpatiza mult. „Spuneti-mi, in doua cuvinte, cum merg lucrurile in Rusia?”, il intreaba Clinton. „E bine”, raspunde Eltin. „si daca ati dezvolta putin, sa zicem in trei cuvinte?” „Nu e bine”, replica Eltin. intr-adevar, dupa caderea zidului Berlinului, Rusia a trecut printr-o perioada pentru care cel mai bland calificativ ar fi acela de „dificila”. Rusia era izolata si se considera inselata. Se raspandea zvonul ca retragerea trupelor rusesti din Germania de Est ar fi fost conditionata de faptul ca NATO sa nu se extinda spre est, ceea ce nu s-a intamplat. Nu era, insa, decat o „stire fabricata”, pretinsa intelegere nu a fost decat expresia frustarii. Puseurile de orgoliu rusesc explica si reactiile verbale nediplomatice ale ambasadorului rus la Bucuresti. Eltin a jucat marea sa carte in timpul puciului din 1991, a castigat partida si a lichidat URSS-ul. Mai departe, insa, nu a stiut incotro sa se indrepte. serban Pavelescu reface traseul dificil al Rusiei, marcat de poticniri si de rabufniri. Avem de a face, dupa spusele autorului, cu o putere imperiala fara mijloacele economice de a-si sustine pretentiile, un stat dependent si acum de exporturile de materii prime si arma­mente, ca in deceniile Razboiului Rece, adica cu „un imperialism in zdrente”.

A fi ambasador in zilele noastre nu mai corespunde cliseului clasic. Nu mai ajunge sa iti reprezinti tara cu distinctie, sa te imbraci elegant si sa sclipesti la receptii. Astazi se impune sa legi si relatii economice, nu doar politice, sa te integrezi cu pricepere in cultura tarii in care ai fost numit. Viorel Isticioaia-Budura ne-a reprezentat tara in China si, ca ambasador al UE, in Japonia, el fiind un reputat specialist in problemele Orientului indepartat. Spre deosebire de unii ambasadori acreditati la Bucuresti, care isi arata stradania, dar si neputinta, de a se exprima in limba romana, Viorel Isticioaia-Budura a invatat suficient de bine limba chineza, incat sa-l traduca pe Mao Dun. A facut-o nu pentru a epata, ci pentru a patrunde in profunzimile culturii tarii in care a activat. Memoriile lui sunt interesante si pitoresti, amintind de relatarea lui Petru Groza dupa calatoria lui in China, Prin tara celor sase sute de milioane (asa de putini chinezi erau la inceputulanilor 1950), dar cartea lui Petru Groza, care a fost un mare succes de librarie, era pe jumatate (probabil jumatatea cea mai buna) copy and pastedupa Jurnalul de calatorie in Chinaal lui Nicolae Milescu Spatarul, insotitor al lui Cantemir in exil, trimis in China de catre Petru I.

Jaroslav Hašek a participat in cadrul legiunilor cehoslovace din timpul razboiului civil din Rusia. Anca Irina Ionescu ne relateaza in mod pasionant aventura acestor trupe formate din prizonieri si dezertori din armata austro-ungara, aflati in Rusia, in cautarea unor teluri. A luat nastere o armata a unui stat care inca nu exista si care lupta cu toti, deseori impotriva tuturor. Povestea este presarata cu aventuri, cu tezaure furate si apoi ratacite, ca „la razboi, ca la razboi”. Important este faptul ca existenta acestor legiuni a con­tribuit la recunoasterea statului cehoslo­vac de catre puterile occidentale.

Marea Britanie, mai putin obsedata de antinationalismul de stricta obedienta morala, care a devenit ideologia dominanta in lumea evoluata, a decis ie­sirea din Uniunea Europeana, pentru a reinventa globalizarea intr-o forma mai potrivita dorintei ei de a face comert cu na­tiuni independente, nu in cadrul unui bloc comunitar. Ea isi doreste sa redevina un actor dominant intr-o piata ex­tinsa, in care sa-si poata impune regulile sale etico-politice. Brexit-ul este un act atat de insolit, incat cu greu poate fi gandit, iar consecintele sale sunt inca departe de a fi intelese. Mircea Cosea ne ofera o abordare pragmatica, aratand cum poate o tara guvernata in mod inteligent sa evite pierderile cauzate de Brexit, ba chiar sa profite de pe urma acestuia. El ne arata ca trebuie sa intelegem ca UE, desi este o „uniune”, a fost si va fi un instrument de realizare, sub o forma sau alta, a intereselor nationale ale membrilor sai din nucleul dur, puse in practica prin in­termediul unor firme sau companii, sau chiar direct, prin presiuni politice. Cu alte cuvinte, se ajunge din nou la bani, de aceea analiza lui André Orléan ni se pare extrem de utila. El sustine ca indiferent daca moneda este bancara sau bazata pe puterea statala, ea ramane mereu virtuala, cu valoarea determinata doar de increderea acordata.

Lesley Chamberlain mediteaza cu melancolie asupra Brexit-ului, stimulata de lectura cartii lui Rüdiger Safranski din 2003, „Cata globalizare putem suporta?”, in care autorul apara valorile idealiste ger­mane, atacate de valul globalizarii. Acesta sugereaza ca „epoca globalizarii nu trebuie privita ca o etapa din istoria omenirii, in care fiintele umane sa se perceapa in aceeasi situatie, fara distinctii. Va exista mereu nevoia de a-ti intelege soarta in termeni de delimitari care conceptualizeaza alteritatea si indivi­dualitatea”. Lesley Chamberlain este loiala tarii sale, dar resimte o neliniste fata de traditiile universaliste pe care le-a interiorizat prin familiarizarea cu cultura germana. „Ma simt datoare sa ma im­plic in viitorul tarii mele dupa Brexit. Nati­unea de care apartin are o mare traditie a schimburilor economice, este egoista, sta­pana pe sine si puternica. Ea isi urmeaza calea utilitarista si materialista, punand la pamant mai multi copaci ai romantismu­lui german in drumul ei. Am invatat din tra­ditia britanica in care am fost educata sa fiu mai sceptica in privinta naturii umane. Vad personalitatea umana mai curand in felul lui David Hume, ca pe un asamblaj de experiente, decat ca o entitate misteri­oasa insufletita de scanteia divina.”

Julia Kristeva a parasit Bulgaria in tinerete si a avut in Franta o cariera de mare succes ca semioticiana, psihanalista si autoare de carti de mare audienta. Ea isi expune ideile actuale de mare acuitate si raspunde, de asemenea, acuzatiilor nedrepte cum ca si-a inceput traiectoria in strainatate in calitate de colaboratoare a serviciilor secrete bulgare. Semiotica aplicata corpului individual si social este si preocuparea lui Adrian Mihalache, care arata ca tentatia virtualizarii nu trebuie sa depaseasca atasamentul pentru substratul organic al existentei umane. Identitatea este legata de corporalitate si nu poate fi modificata dupa bunul plac al mintii detasate de realitate. Astfel, corpul actorului este cel care asigura interactiunea, sinergia dintre componentele spectacolului. Georges Banu, fascinat de marionete, se intreaba de ce este atat de interesant corpul actorului care se manifesta mediat, prin marioneta pe care o manipuleaza. La identitate reflecteaza si Rodica Binder, care se intreaba cine sunt vazuti ca niste culpabili din perspectiva politicii de stanga? Elitele (politice, economice, financia­re), populatia alba, „privilegiata”, sau, cu un termen generic, barbatul alb sunt considerate responsabilepentru relele majore ale acestei lumi: sclavia, colonialismul, imperialismul, ex­ploatarea, abuzurile sexuale, razboaiele, discriminarea membrilor unor societati si culturi mai putin „civilizate”. Principiul diversitatii, ridicat si el la rang de doctrina, a alimentat nostalgii nationaliste pe fundalul crizei migratiei. in aceste conditii, este greu de preva­zut daca noua identitate europeana va fi mai puternica decat vechile identitati nationale.

Mostenirea culturala si salvgardarea ei este problema abordata de Alexandre Eyries. El sustine ca aceasta trebuie sa fie mai mult decatarta a agrementului, un element de comunicare universala ce promoveaza valorile progresului si ale democratiei. Arta contemporana este reprezentata pe copertele noastre de lucrari ale reputatului artist parizian de origine romana Christian Paraschiv. in anii 1960, atragea atentia amatorilor de arta prin compozitiile lui care utilizau drept reper oaia mioritica. A ajuns la notorietate, in context international, experimentand diverse cai si metode, dar a pastrat viu etosul de la care a pornit. Iolanda Malamen ne calauzeste, cu expertiza artistica si empatie umana, pe drumurile parcurse de acest artist plastic.

Avem rareori ocazia sa publicam eseuri despre muzica, probabil pentru ca este un subiect despre care nu este usor de scris intr-un limbaj accesibil, care sa faca subiectul interesant. Mihu Iliescu, muzicolog francez de origine romana, se incumeta sa propuna un asemenea demers. El ne prezinta „concertul ca spectacol”, care pune in relatie doua spatii simbolice: cel al conceptiei muzicale si cel al interpretarii vii, unica la fiecare reprezentatie. Astfel, se aduce „la lumina zilei”, sub forma unui zumzet continuu, forfota in­telectuala intensa care se desfasoara pe ascuns, in subsolurile mintii.

Eram student in anul doi cand am aflat de moartea lui André Breton. Un coleg, poet la anumite ore, a scris, in amintirea lui, cateva versuri, in care deplangea „moartea ultimului nostru suprarealist”. Se insela: a existat un suprarealism post-Breton, cel al lui Gellu Naum. Pentru el, „suprarealismul a fost un cerc, cel mai stralucitor si mai aproape de centru dintre cercurile similare ca necesitate colectiva”. Gellu Naum l-a privit nuantat pe Breton, ca mare personaj de lumina si umbra al epocii noastre. I-a aplaudat teoretizarile, a acceptat cu entuziasm mare parte dintre ele, dar priveste retrospectiv toate acestea ca „dovezi ale slabiciunii mele si ale altora din acel timp, nu ale lui. El era asa cum era, si era admirabil”.

Adrian Mihalache

ISBN: 1220-5958