Vacante filocalice

Cistigatorul Concursului de Debut – editia 2015 Aceasta carte nu este nici Baedeker, nici Michelin, este ghidul lui Gabriel Patrascu, cea mai originala si mai spirituala calauza, pe care orice turist impatimit si-ar dori-o. Impresiile sale de calatorie, pline de prospetime si umor, ocolesc textele seci sau encomiastice din pliantele multicolore si privilegiaza privirea genuina, fara idei preconcepute, care insa ascunde o profunda cunoastere a culturii si civilizatiei sacre, dar si laice. Cele 20 de povestiri, narate in ritm alert de stand-up comedy de un cavaler cruciat eretic, penduleaza intre trecut si prezent cu naturaletea cu care doar memoria si asociatiile rapide de idei pot aduna laolalta amintirile din copilarie si vietile sfintilor.

Vacantele filocalice ale lui Gabriel Patrascu nu sint doar cronica unei cautari a frumusetii, ele au si darul de a descatusa hohote de ris homeric si de a invita la o provocatoare odisee. Iar acesta este doar inceputul. Fragment: “M-am pricopsit cu doua nume de sfinti, in clipa in care bunica-mea s-a aplecat peste balustrada rosie dintre etajul trei si etajul doi, si a strigat ultimele indicatii pretioase, asteptate cu sufletul la gura de Oficiul de Stare Civila, biroul Nasteri.

Taica-miu a dat din mana a lehamite. Era deja la etajul intai. Stia el mai bine.

Totusi, nu a indraznit sa iasa din cuvantul ei. Asa se face ca trebuie sa dau de baut si de mancat, de mult mai multe ori pe an, prietenilor si colegilor de munca, fata de un om normal. Prima oara cand am numarat cam de cate ori apar numele mele in calendarul bisericesc, atarnat de peretele bucatariei, aproape de masa pe care bunica-mea framanta mereu aluat pentru cozonaci, placinte si gogosi, mi s-a facut rau.

M-a impresionat si faptul ca numele mele erau scrise cu rosu. In timp ce cuptorul duduia, sprijinit cu un facalet, incercand sa dovedeasca o cratita uriasa cu ardei umpluti, intr-o caldura infernala, eu numaram sfintii. Cum prindeam unul, cum ii faceam un mic semn cu creionul.

- Ce tot faci acolo? m-a apostrofat bunica-mea, in timp intindea foile de placinta, prajea gogosile si fierbea ciorba de perisoare. - Rica, ce placinta faci?

am deturnat-o eu. Rica venea de Ia Tudora, Tudorica, Rica. Niciodata nu i-am spus altfel.

Oamenii din bloc ii spuneau tanti Rica, pana si maica-mea ii spunea tanti Rica, dar eu ii spuneam doar Rica. Exact ca bunica-miu. Cred ca aveam chiar si aceeasi intonatie.

In sufragerie, bunica-miu s-a asezat la masa si a asteptat sa fie servit. Rica a venit intr-un suflet cu ciorba. A fugit inapoi in bucatarie.

Bunica-miu s-a uitat pe masa, a ridicat servetul, s-a uitat si sub el. Nu s-a atins de mancare.”