Un trandafir pentru Emily si alte povestiri

Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Considerata o capodopera a genului scurt, Un trandafir pentru Emily este una dintre cele mai morbide si mai obsedante povestiri din literatura americana. O alta bijuterie marca Faulkner este si Cainele, un tur de forta macabru, cu un final plin de o ironie amara. O explorare a fricii primitive, Soarele acela din amurg reda intensitatea extrema a terorii, pe cand Septembrie parjolit ilustreaza salbaticia cruzimii pe care o simte o multime hotarata sa linseze un om.

Scrisa mai tarziu, Toamna in Delta are in centru amintirile unui batran al Sudului ce si-a avut micul sau moment de glorie, iar apoi o lunga si lenta descompunere. Mult mai razbunatoare in spirit si-n litera este Incendierea hambarului, o povestire plina de dramatism despre resentimentele nemarturisite si despre razbunarea plina de ura. Volumul se incheie cu Mireasma de verbina, o evocare in traditie romantica a unor oameni mandri care incercau, chiar si dupa Razboiul Civil, sa creada in propria lor invincibilitate.

Aceste remarcabile povestiri reflecta profunda iubire, dar si scarba, tandretea, dar si dispretul, identificarea, dar si respingerea pe care William Faulkner le-a manifestat fata de traditiile si fata de felul de viata din partea lui de lume. CUPRINS: Cuvant-inainte de Saxe Commins Un trandafir pentru Emily Cainele Castor Soarele acela din amurg Septembrie parjolit O toamna in Delta Incendierea hambarului Mireasma de verbina Carte recomandata de Veronica D. Niculescu in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".

Fragment din romanul "Un trandafir pentru Emily si alte povestiri" de William Faulkner: “Ringo lasase cei doi cai inseuati la poarta din spate, asa cum stiusem c-o sa faca — cel odihnit pentru el si iapa pe care mi-o daruise tata cu trei ani in urma, care putea scoate oricand un kilometru pe minut si, dupa ce-o calareai toata ziua, tot scotea un kilometru si jumatate in opt minute. El era deja urcat in sa cand mi-am dat seama ca ceea ce voia de fapt Profesorul Wilkins era sa-mi stranga mana. Ne-am dat mana; stiam ca el crede ca atinge carne care ar fi putut sa nu mai fie vie a doua zi si pentru o clipa m-am gandit la ce-ar fi daca i-as spune ce am de gand sa fac, mai ales ca vorbiseram despre asta, despre ce-ar fi daca s-ar gasi in Carte vreun pasaj cat de mic, orice care sa dea speranta si impacare creaturii Lui oarbe si dezorientate pe care El o alesese, punand-o deasupra tuturor, ca sa-i ofere nemurire.

Sa nu ucizi trebuie sa fi fost, mai ales ca el chiar credea ca ma invatase asta, numai ca n-o facuse, nimeni n-o facuse, nici macar eu insumi, pentru ca mergea prea adanc pentru a putea fi invatata. Dar nu i-am spus-o. Era prea batran pentru a fi bruscat, pentru a putea accepta chiar si in principiu o astfel de decizie; era prea batran pentru a trebui sa stea de partea principiilor cand era vorba despre sangele mostenit si educatie si mediu, pentru a fi atacat fara avertisment si fortat sa se predea ca in fata unui talhar iesit la drumul mare, noaptea: numai un tanar ar fi putut face asta — unul destul de tanar pentru ca propria-i tinerete sa-i fie livrata gratuit ca motivatie (nu ca scuza) pentru lasitate.

Asa ca nu am spus nimic. Doar am dat mana cu el si am incalecat si eu, apoi am inceput sa calaresc alaturi de Ringo. Nu mai trebuia sa trecem prin Oxford si foarte curand (pe cer era o secera subtire de luna, ca urma unui toc de cizma in nisipul umed) in fata noastra se intindea drumul spre Jefferson, drumul pe care calarisem pentru prima oara acum trei ani, alaturi de Tata si pe care-l strabateam de atunci singur calare pe iapa de doua ori de Craciun si apoi in iunie si in septembrie si apoi iarasi de doua ori de Craciun si apoi iar in iunie si in septembrie in fiecare semestru de facultate, fara ca macar sa stiu ca asta era pacea; si acum, de data asta si probabil ultima, eu cel ce nu avea sa moara (stiam asta), dar care probabil nu va mai putea tine vreodata capul sus." (povestirea "Mireasma de verbina")