Tu și alte întâmplări gata de a fi trăite

Alex Plescan este un scriitor si jurnalist de origine romana, stabilit in Noua Zeelanda. Autorul publica proza, poezie, critica literara, eseu si articole de opinie in romana si engleza, iar uneori se implica in emisiuni si documentare TV ca producator, regizor si scenarist. Este creator al conceptului de „Algonaissance".

„TU si alte intamplari gata de a fi traite" este a treia si ultima carte succesiva, independenta, de proza scurta, dintr-un roman non-linear. Presarat cu aventuri erotico-onirice, volumul de fata semnaleaza un univers in care fictiunea personala si realitatea auctoriala se combina fractal intr-o lume culturala opusa fenomenului Renaissance, o lume pseudovirtuala, in care cititorul are de fapt ultimul cuvant. "Cu o precizie de stilist american, Plescan recompune din fragmente atat lumea interioara a unui personaj autofictional, cat si structurile unei lumi fantasmatice in care totul este aproape posibil.

O scriitura seducatoare, poetica, fascinanta. TU… decizi daca vrei sau nu sa continui lumea aceasta posibila." - Cosmin Perta Cuprins: Algonaissance (1) Lumea lui Albert Vaila Omul cu batista Un stup uman O negresa alba 1917 Linda cu ochi de caviar Povestea unui tatuaj neintamplat Djadja, Djadedja, Djamaila Moartea unui barbat Arta despartirii Norma si Helen O alta perspectiva Tu Baba Floarea, Vrajitoarea Cocktail „Sonata Lunii" Alegre & Co. Un vis continuu Tabloul invizibil Cadrul ferestrei Algonaissance (2) Fragment din volumul "Tu si alte intamplari gata de a fi traite" de Alex Plescan: „TABLOUL INVIZIBIL Dora scrisese deja trei carti.

Prima, cu privirea pe tavan, un volum foarte lung, la care lucrase toata copilaria ei agitata. Se vorbea in cartea aia despre printese roz si oranj, despre iepurele de plus fara ochi, care se ascundea in fundul subpatului si se hranea cu paianjeni. A doua, ceva mai scurta, pentru ca se ocupase de ea doar printre picaturi, in adolescenta, era o carte despre toate casele prin care se perindase Dora si despre toate obiectele din casele astea, prea multe obiecte peste tot, atat de multe, ca oamenii si sufletele nu mai aveau loc de ele.

La volumul asta, Dora lucrase in cada si il scrisese cu degetele in clabucii de sampon. Ultima e o carte pe care Dora ar vrea sa o rescrie. Este despre prima ei iubire pierduta si regasita, apoi pierduta din nou, despre viata si iubire, despre moarte si iubire, despre iubire contra iubirii si despre orice e serios in cartile serioase.

Daca ar putea sa o scrie din nou, Dora nu ar mai proceda la fel, nu in fum de tigara si pete de vin, ci in saruturi, mangaieri si oftaturi. Asa i-ar putea-o povesti si lui Diego, fiindca el nu stie sa citeasca. Iar Diego, care nu a aflat despre cartile Dorei, sta intins pe spate cu ochii dati peste cap si ii picteaza pentru ziua ei un tablou invizibil, populat cu monstri.

Wanaka, 02.12.16 — Christchurch, 11.12.16”