Transilvania, starea noastră de veghe

Transilvania – starea noastra de veghe este o excelenta carte de vizita. Il gasim aici pe Ioan-Aurel Pop istoricul, cel pentru care trecutul nu e simpla litera moarta sau inventar de cronologii seci si controversate, ci chiar temelia prezentului. El este autor si coordonator de impresionante spectacole ale radacinilor noastre – intrepatrunse cu ale altor neamuri, dar pastrandu-si autonomia si specificitatea.

Il descoperim pe cititorul si degustatorul de literatura buna, pentru care textul scris se cuvine a fi nu doar exact si nepartinitor in incheierile sale, ci si rostit memorabil, in cuvinte potrivite care sa probeze caratele limbii romane. Il intalnim in fiecare pagina pe Ioan-Aurel Pop omul cetatii, prezent in miezul lucrurilor si gata sa puna umarul la bunul lor mers. Atent la seisme mai mari ori mai marunte ale vremii, intervine prompt si expresiv de cate ori simte ca punctul pe i a fost ratacit in polemici goale.

Il gasim pe Profesorul indragostit de Universitate si de rosturile acesteia in lumea contemporana, cel care stie, pe urmele lui Vasile Parvan, care este „datoria vietii noastre”. Citim elogiile sale atent cumpanite la marile figuri ale culturii nationale si argumentele sale ferme despre legitimitatea sentimentului national. E prezent pretutindeni, in fiecare litera, ardeleanul, de veghe la statura „invatatei Transilvanii”, lucrand la durarea ei fiindca ii stie durerea.

Da, e o carte de vizita. Pentru autor, dar si pentru Transilvania. Pentru noi.

(Irina Petras) Fragment din volum: „Organizarea moderna a Transilvaniei s-a datorat in mare masura ordinii imperiale romano-germane si, cu precadere, reformelor infaptuite de imparatii Maria Terezia si Iosif al II-lea. Echilibrul politic, religios si etnico-national din Transilvania in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea - atata cat a fost - s-a realizat, promovat si dezvoltat gratie rolului de arbitru jucat de Viena. Maria Terezia si mai ales fiul sau, Iosif al II-lea, s-au bucurat de simpatia poporului roman, in randul caruia a inflorit atunci „mitul bunului imparat".

In cele cateva calatorii ale sale in Transilvania si Banat, coregentul si apoi imparatul Iosif s-a aplecat asupra nevoilor supusilor sai „valahi", carora le-a recunoscut descendenta romana si frumusetea ceremoniilor si traditiilor. Vrand sa faca din romani buni cetateni contribuabili, imparatii romano-germani le-au usurat sarcinile, le-au facut regimentele graniceresti, le-au creat scoli si le-au sprijinit bisericile. In raportul final catre imparateasa-mama Maria Terezia, Iosif al II-lea scria, dupa calatoria din 1773 in Transilvania: „Acesti saraci supusi romani, care sunt, fara indoiala, cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiti si impovarati cu nedreptati de catre toata lumea, fie unguri, fie sasi, asa de mult, incat soarta lor, cand o cunosti, este foarte de compatimit si nu este decat de mirare ca se mai gasesc atatia din acesti oameni si ca nu au fugit cu totii".

Se spune ca, dojenit de catre un apropiat pentru simpatia prea mare pe care o arata „valahilor", Iosif al II-lea (care invatase cateva vorbe romanesti) ar fi raspuns in sensul: acesti supusi romani trebuie pretuiti ca si toti ceilalti, fara deosebire, ba chiar ceva mai mult, fiindca si datorita lor, ca urmasi ai Romei, suveranul isi merita titlul de imparat roman (Romische Kaiser). De asemenea, in acelasi spirit, au ramas faimoase cuvintele pe care le-ar fi rostit mentionatul imparat, pe o colina din regiunea Bistritei si a Nasaudului: Salve (Salva) parva nepos Romuli! (propozitie incorecta gramatical, in traducere libera: „Te salut, sarman nepot al lui Romulus!") [...]”