Teatru II: Jacques. Viitorul e in oua. Scaunele

Faptul ca lumea imi pare absolut ireala naste in mine sentimentul grotescului, al deriziunii. Dar lumea asta prea usoara, prea goala, poate oprima, sufoca. Obiectele se amesteca, prolifereaza la nesfarsit invadand totul; refuzul conditiei umane il va conduce, pas cu pas, pe Jacques la supunerea cea mai desavarsita.

El, cel ce refuzase sa se cufunde intr-o lume decazuta, va sfarsi prin a se lasa prins in capcana existentei, se va multumi cu o anume liniste biologica. Scaunele sosind cu toata viteza, din ce in ce mai repede, constituiau imaginea centrala, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vartej al vidului. Pe aceasta imagine initiala, pe aceasta prima obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi batrani care sunt, ei insisi, pe buza neantului, care au avut necazuri intreaga lor viata.

Insa povestea lor e destinata numai sa sustina imaginea initiala, fundamentala, care da semnificatie piesei. - Eugene IONESCO Fragment din cartea "Teatru II: Jacques. Viitorul e in oua.

Scaunele" de Eugene Ionesco "ROBERTA II: Cand a inteles ca gresise era prea tarziu. Nu i-a mai putut salva. JACQUES ( putin amuzat, surade): Da?

Hmm. Pe masura ce Roberta isi spune povestea, surasul lui Jacques se transforma intr-un ras larg, vesel, la fel de calm. ROBERTA II ( jocul decurge foarte lent la inceput; declama; miscarea se intensifica progresiv, in timpul scenei care va urma; se va incetini la sfarsit): Nu, n-a putut sa-i salveze.

Numai ca nu pe manji ii inecase. Cand s-a intors in grajd, a vazut ca manjii erau acolo, cu mama lor; si cateii erau tot acolo, cu mama lor care latra. Dar propriul lui copil, pruncul care tocmai se nascuse, nu mai era langa mama lui, morarita.

Pe el il aruncase deci in apa. A alergat repede la helesteu. Copilul intindea mainile spre el si striga: Tata, tata...

Ti se rupea inima. N-a mai vazut decat bratul lui mic care spunea: Tata, tata! Mama, mama.

Apoi l-a-nghitit apa si asta a fost tot. Si asta a fost tot. Nu l-a mai vazut.

A innebunit. Si-a omo-rat nevasta. A facut totul tandari.

A dat foc. S-a spanzurat. JACQUES, foarte multumit de poveste: Ce eroare tragica.

Sublima eroare! ROBERTA II: Dar manjii zburda pe campie. Cateii au crescut.

JACQUES: Imi plac caii dumneavoastra. Sunt imbatatori. Mai povestiti-mi, un caine, un cal.

ROBERTA II: Cel care se scufunda. in mlatina, cel ingropat de viu pe care-l auzi cum salta, cum urla, cum face sa se cutremure mormantul lui inainte sa-si dea duhul?"