Tanase Scatiu

Tanase Scatiu este al doilea roman din ciclul Comanestenilor, saga unei familii din nord-estul Munteniei, langa Rm. Sarat, in care Duiliu Zamfirescu descrie viata boierimii si a arendasilor de mosii din a doua parte a secolului XIX. Ciclul mai cuprinde Viata la tara, In razboi, Indreptari si Anna, intinzandu-se pe o durata de 11 ani (1898-1909).

Personajul central, al carui nume il regasim in titlul romanului, este un ciocoi nou, din aceia carora Nicolae Filimon nu a mai apucat sa le consacre partea a doua a romanului sau Ciocoii vechi si noi. El o ia de sotie pe fiica boierului Micu si pune stapanire pe mosia acestuia. E un ins primitiv, brutal si viclean.

Va fi omorat de taranii rasculati, care il doresc pe boierul Micu intors la conac. - NICOLAE MANOLESCU Fragment din romanul "Tanase Scatiu" de Duiliu Zamfirescu: “Intr-o odaie mare, pierdut intr-un jilt batranesc, sta conu Dinu Murgulet, cu picioarele acoperite intr-o suba. Albise de tot, se micsorase, ii crescuse barba in neregula, fiindca nu se mai putea rade singur si nu suferea sa-l rada altii.

Bolnav de reumatism, petrecea ceasuri intregi singur, in nemiscare, cu capul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumatate inchisi, mistuit de durere, de necazuri si de ura. Dupa ce maritasera pe Tincuta, coana Sofita murise, lasandu-l numai pe el sa se bucure de fericirea fetei. Statuse o bucata de vreme la Ciulnitei.

Vara o petrecea mai toata la Sasa; dar iarna, cand nepoata-sa se muta la Bucuresti, innebunea de urat. Cu vremea se bolnavi si, vrand-nevrand, trebui sa vina la ginere-sau. Scatiu pandea de mult ocazia sa puna mana pe mosie.

De la asezarea lui in oras, conu Dinu nu mai avu zi alba: pe de o parte boala, pe de alta suferintele Tincutei, care in zadar cauta sa-i ascunda adevarul, il doborasera. Erau aproape doi ani de cand nu vrea sa mai dea ochi cu ginere-sau. Si, cu toate astea, simtea trebuinta sa-l batjocoreasca, sa-l insulte, sa-i spuie ca e mojic si badaran, oricat ar fi de deputat.

La ideea ca Scatiu se facuse stapan pe mosia lui, ii venea sa strige, sa dea cu pusca. Dar nici nu striga, nici nu impusca pe nimeni, ci isi rodea zabalele singur, multumindu-se a-si varsa focul catre Tincuta. — A venit nebunul?...

Trebuie sa fi venit, ca am auzit trantind usile... Ce ti-a mai facut?... Iar ti-a mai zis ceva, iar ne-a ocarat...

Spune adevarul, nu te-ascunde de mine, ca eu vad toate, vad toate, parca as fi de fata... Tincuta se uita la dansul cum se rezemase cu capul de scaun si inchisese ochii, ca si cum ar fi voit sa-i dovedeasca ceea ce afirma. Ii era mila si cateodata chiar sila de neputinta in care se zbatea...

— Ei, si?... Ce-am castigat daca ti-oi spune? Batranul deschidea ochii mari, se muncea sa se scoale.

— Il impusc!... il Impusc... Hotu!...

care mi-a mancat averea!... m-a adus in halul asta... Aoleu, aoleu!...

Il impusc... Si iar cadea in fundul fotoliului.”