Sufleul

Asli E. Perker s-a nascut in Izmir. A absolvit Facultatea de Arte si stiinte in cadrul Universitatii Dokuz Eylul, orientandu-se apoi spre jurnalism.

Dupa ce s-a mutat in New York in 2001, lucrand o perioada ca traducatoare si interpreta, a inceput sa scrie fictiune. "Sufleul" este cel de-al treilea roman al autoarei, foarte bine primit in Turcia si tradus in sase limbi. "Mamele sunt niste bombe cu ceas care stau ascunse in fiicele lor.

Pana la urma, tot explodeaza“, spune unul dintre personajele feminine ale acestui roman. Trei personaje care traiesc in Istanbul, New York si Paris se confrunta cu mari probleme. Singura alinare si ratiune de a-si continua viata a acestor oameni atat de diferiti o reprezinta gatitul.

Sufleul este povestea lor, scrisa cu empatie si umor. "Centrul pamantului nu este un cristal urias; este bucataria din fiecare casa.“ (Asli E. Perker - Sufleul) Fragment din volum: “Lilia se trezi ca sa ia de la capat aceeasi viata, si de ziua ei, incercand sa-si stearga din minte numarul saizeci si trei, cobora scarile in timp ce scartaitul genunchilor ei se amesteca cu scartaitul treptelor.

Pe cand il insotea pe Arnie la baie se gandea ca nu va mai primi florile pe care i le oferea el in fiecare an. Copiii n-o mai sunasera de ani intregi ca s-o felicite si nici anul acesta nu aveau sa sune. Stia ca o vor suna fratii si surorile.

Ei nu uitau niciodata. Avea sa mai lase in urma un an cu o conversatie telefonica de cinci minute. Lilia se purta de parca nu i-ar fi pasat, dar, oricat de tare ar fi imbatranit, ii pasa de ziua in care se nascuse.

De ce altceva mai avea sa-i pese? Nu-i intelesese niciodata pe oamenii care-si uitau zilele de nastere. Cei care spuneau „O, chiar e ziua mea azi?" cand ii suna.

Isi dorea sa fie unul dintre ei. Astfel telefoanele pe care nu le primea, saruturile care nu i se ofereau si cuvintele care nu-i erau adresate n-ar mai fi facut-o sa sufere. Arnie parea si mai slabit in acea zi.

Chipul lui palid devenise aproape translucid si cearcanele i se adancisera. Nu mai avea putere sa se sprijine in baston si-si pierduse si vointa. Arata de parca slabise cinci kilograme intr-o singura noapte, Dupa ce terminara cu treburile de la baie, il duse pe sotul ei pat si ea pleca la bucatarie.

Il privi pe Kano de la fereastra in timp ce facea cafeaua. Aproape ca-si terminase rugaciunea. Avea sa intre in cateva minute si sa intrebe: „Nanika atta?".

Iar Lilia avea sa raspunda: „Nu prea rau", incercand sa nu arate ca si-a pierdut energia si ca nu e fericita. Inainte raspundea intot-deauna „Bine" cand era intrebata cum se simte. „Bine”, „Foarte bine”, „Binisor”."