Străpungerea spre ființă

Strapungerea spre fiinta. Etapele maturitatii umane - Karlfried Durck Heim Unii se vor intreba daca maturitatea nu este un privilegiu rezervat senectutii. Maturitatea nu este nici expresia unei predispozitii fericite, nici fructul natural al senectutii, ci rezultatul unui travaliu pe care omul il indreapta asupra sa.

Care este prima conditie in vederea dobandirii maturitatii? A recunoaste cu toata onestitatea ca ea ne lipseste. Trebuie sa luam limpede cunostinta de rezistentele noastre indreptate impotriva cresterii noastre interioare.

Numai atunci vom avea acces la surse. Adversarul, necesar totusi, este Eul care separa si divizeaza; iar sursa este fiinta noastra esentiala, obturata insa de Eu. A asculta vocea ei, a o intercepta nu doar in orele linistite, ci de-a lungul cotidianului dificil, chiar si in mijlocul muncii mecanizate, aceasta este munca noastra de prima necesitate.

Fara aceasta dezvoltarea a sufletescului esential uman, omul ramane, oricare ar fi gradul de dezvoltare a aptitudinilor sale practice sau profesionale, doar jumatate de om, si aceasta inseamna imatur. Majoritatea nu stiu ca aceasta lipsa de maturitate este extraordinar de raspandita in societate si ca ea este cauza multor esecuri atat pe plan personal, cat si pe plan familial (cresterea copiilor) si, deloc mai putin, pe plan social: lipsa de maturitate a barbatilor si a femeilor care ocupa posturi de prim-plan este cauza unei multitudini de ravagii in viata celor care sunt incredintati responsabilitatii lor. - Karlfried Graf Durckheim Fragment din cartea "Strapungerea spre fiinta" de Karlfried Durck Heim "Disponibilitatea pentru moarte se gaseste in lume sub trei forme: ca expresie ultima a apartenentei la o comunitate, in devotiunea fata de o idee si in emotia Infinitului in fiinta noastra.

De la disponibilitatea pentru moarte a mamei pentru propriul copil la disponibilitatea pentru moarte a unui singur om care intervine pentru lupta pentru existenta a propriului popor gasim disponibilitatea pentru sacrificiu a propriei vieti ca expresie ultima a legaturii cu si intr-un intreg viu a carui traire mai departe cantareste mai mult decat propria viata. Ceea ce in timp de razboi permite sacrificiul propriei vieti, poate pe timp de pace sa aduca subordonarea voluntara a eului fata de necesitatile de viata ale unei comunitati iubite. Chiar si devotamentul fata de o idee poate sa-i ceara omului intr-un fel sa fie gata sa moara.

Oricare ar fi ideea despre care este vorba, omul care subscrie la disponibilitatea pentru moarte, atat timp cat el si ideea respectiva vizeaza doar un Finit - comunitatea lui de viata pamanteasca sau persoana individuala, voind pentru acestea doar dezvoltarea sau conservare in Finitudine acestea sunt produsul sau instrumentul Eului, fie ca este vorba de un Eu-Colectiv, intrupat prin cei aflati la putere sau stat, sau un Eu-individual egoist, contrar comunitatii si legilor ei. Acolo unde Eul, subiect al Finitudinii, - preocupat de el insusi si mereu ingrijorat de pozitia sa in lume - predomina, orice idee si orice comunitate in cele din urma aduce, lui si celuilalt, nu unitatea, ci conflictul, nu viata, ci moartea. Este posibil si ca devotamentul ultim pentru comunitate sau pentru o idee sa fie de la diavolul, chiar daca omul si-a sacrificat viata.

Ea se varsa in dezastru ( Unheil), cand comunitatea sau o idee este perceputa sau intentionata doar in ideea semnificatiei ei finite. Chiar si ideea de libertate vine de la diavolul, atunci cand aceasta inseamna doar a-putea-sa-traiesti-din-plin fara nici un fel de limite in Finit."