Spinoza. Capricii

Prin acest text Autorul, personaj el insusi in Spinoza. Capricii, se situeaza polemic fata de toata proza creata pana la el, act de nebunie sau de eroism artistic. Fiindca vrea sa elaboreze un roman fara o istorie anume, deci un text care sa nu poata fi povestit.

Asa ca inventeaza cativa naratori care isi spun, fiecare dintre ei, partea lor de adevar in ceea ce priveste trama politista care leaga segmentele disparate intr-un lot comun: cine a ucis-o pe Emma B.? Se creeaza astfel un labirint narativ in care cititorul rataceste fara sa aiba un fir al Ariadnei, adica un subiect de geneza clasica, in care toate sa se randuiasca precum in prescriptiile seculare: expozitie, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant, deznodamantul. Totodata romanul are o evidenta miza textualizanta.

Autorul, care poate fi Domnul B. sau poate chiar Val Butnaru, Autorul autor - in acest roman nimic nu e sigur, totul pluteste in vag!... - adopta frecvent un discurs autoreferential, implicand intr-un fel si cititorul in voit incalcitul narativ, descoperindu-i acestuia urzeala tramei si, daca vreti, devoaland secretele scrierii unui text de roman, dar si nevralgiile ulterioare legate de receptia critica a prozei respective.

Ajuns la finalul romanului, cititorul va parcurge ultima fraza, suprimata abrupt la jumatate (De fapt, fraza neterminata trimite spre inceputul romanului, astfel sugerandu-se ideea unui ciclu inchis. Ori poate a unei reluari), si se va trezi, uimit, intr-o capcana dilematica. Deoarece va trebui sa decida pentru sine ce e cu acest roman care (pare!) lipsit de inerenta unei fabule: e un rasunator esec epic ori e o proba de mare virtuozitate literara?

Optiunea a doua va fi privilegiul unui cititor neaparat cult. - Eugen Lungu Prin acest text Autorul, personaj el insusi in Spinoza. Capricii, se situeaza polemic fata de toata proza creata pana la el, act de nebunie sau de eroism artistic.

Fiindca vrea sa elaboreze un roman fara o istorie anume, deci un text care sa nu poata fi povestit. Asa ca inventeaza cativa naratori care isi spun, fiecare dintre ei, partea lor de adevar in ceea ce priveste trama politista care leaga segmentele disparate intr-un lot comun: cine a ucis-o pe Emma B.? Se creeaza astfel un labirint narativ in care cititorul rataceste fara sa aiba un fir al Ariadnei, adica un subiect de geneza clasica, in care toate sa se randuiasca precum in prescriptiile seculare: expozitie, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant, deznodamantul.

Totodata romanul are o evidenta miza textualizanta. Autorul, care poate fi Domnul B. sau poate chiar Val Butnaru, Autorul autor - in acest roman nimic nu e sigur, totul pluteste in vag!...

- adopta frecvent un discurs autoreferential, implicand intr-un fel si cititorul in voit incalcitul narativ, descoperindu-i acestuia urzeala tramei si, daca vreti, devoaland secretele scrierii unui text de roman, dar si nevralgiile ulterioare legate de receptia critica a prozei respective. Ajuns la finalul romanului, cititorul va parcurge ultima fraza, suprimata abrupt la jumatate (De fapt, fraza neterminata trimite spre inceputul romanului, astfel sugerandu-se ideea unui ciclu inchis. Ori poate a unei reluari), si se va trezi, uimit, intr-o capcana dilematica.

Deoarece va trebui sa decida pentru sine ce e cu acest roman care (pare!) lipsit de inerenta unei fabule: e un rasunator esec epic ori e o proba de mare virtuozitate literara? Optiunea a doua va fi privilegiul unui cititor neaparat cult. - Eugen Lungu