Spațiul iudaic, un spațiu al comunității

A vorbi despre un „spatiu evreiesc” altfel decat in termenii teologici si geografici (ori chiar geopolitici) presupune o intreaga discutie de principiu menita sa elucideze ce poate insemna evreitatea exprimata spatial: un decupaj topologic, un areal jalonat de principii si legi, un tratament religios al gestionarii spatiului, o teologie a locuirii, un dialog intre traditia religioasa si cea istorica sau alte lucruri de natura teoretica. Putem avea, in aceasta directie, explorari multiple, pornite de pe pozitii de o mare varietate. Dar important, in contextul dat, ramane ce intelege Ionut Julean prin spatialitatea iudaica.

Cartea reprezinta o deschidere particulara catre universul cultural, religios si identitar al evreilor din Diaspora europeana, intr-o epoca in care s-a petrecut translatia catre centrul comunitar evreiesc, in calitatea sa de succesor al sinagogii in indeplinirea rolurilor sale multiple. Debutul in volum al arhitectului Dan-Ionut Julean se recomanda astfel ca un eveniment in ordinea lecturii, instruirii, dar si a preluarii pe cont propriu a interogatiilor cu privire la mostenirea spatiala iudaica si modelarile pe care ea le presupune. (Ovidiu PECICAN) Fragment din carte: „Modelul Louis Kahn Studiul recent al lui Gavriel Rosenfeld se concentreaza pe manifestarea „sensibilitatii evreiesti" in creatiile arhitectilor evrei (americani) postbelici.

Teza pe care o propune autorul sustine ca, din perioada interbelica si pana in anii 1980, programele de arhitectura realizate de arhitectii evrei (americani), in afara de cel religios si comunitar, ar fi fost lipsite de o anumita sensibilitate tipic evreiasca sau de niste trasaturi evreiesti ferme, din dorinta acestora de a se integra in societate, lucrand mai degraba ca arhitecti decat ca arhitecti evrei, la care s-ar adauga, firesc, modul liber de expresie tipic modernismului, insa lipsit de orice legatura cu creatia artistica anterioara. Astfel, un prim semn al al unui „modernism mai evreiesc" s-ar fi manifestat abia prin opera lui Louis Kahn. Susan Solomon arata ca, in contextul epocii, in America anilor 1940-1950, intr-adevar, „pentru unii adepti, modernismul era un alt stil la care iudaismul trebuia sa se conformeze" (for some observers, modernism was another style to which Judaism should conform), pastrand traditia mostenita, de a crea in stilul timpului si al tarii in care se construia, fara amprenta unor trasaturi distinctive.

Teoria lui Rosenfeld pare destul de ambigua, afirmand ca: „caracterul evreiesc in arhitectura exista mai putin in atributele vizibile ale cladirilor decat in sensibilitatile pe care arhitectii evrei le-au exprimat proiectandu-le" (Jewishness in architecture exists less in the visible attributes of buildings than in the sensibilities that jewish architects expressed in designing them.), ceea ce l-ar situa pe Kahn, desi evreu nepracticant, intr-un maestru al transpunerii sensibilitatii evreiesti in arhitectura. Intr-adevar proiectele lui Kahn dezvaluie o sensibilitate extraordinara, mai ales in creatiile tarzii, insa aceasta dovedeste ca era un artist la timpul sau sau chiar un geniu al arhitecturii.”