Silver Bay

Liza McCullen incearca sa fuga de trecutul ei, dar nu izbuteste sa-l uite. Si totusi plajele pustii si comunitatea strans unita din Silver Bay ii ofera libertatea si siguranta pe care si le doreste – daca nu pentru ea insasi, macar pentru fiica sa, Hannah. Totul pana cand Mike Dormer vine ca oaspete in hotelul matusii sale, iar linistea micii localitati este spulberata.

Englezul manierat, cu haine elegante si cu ochi tulburatori, ar putea distruge tot ceea ce Liza s-a straduit atat de mult sa protejeze: nu doar afacerea ei de familie si golful cu balenele pe care-i place sa le observe, ci si convingerea ca nu va mai iubi – ca nu merita sa mai iubeasca – niciodata. Dragostea nu a fost niciodata mai complicata decat in aceasta poveste fascinanta. - Daily Mail O carte incantatoare si emotionanta...

Dialogurile si pasajele descriptive compuse de Moyes sunt savuroase. - Glasgow Herald Jojo Moyes este autoarea bestsellerurilor: Inainte sa te cunosc, Dupa ce te-am pierdut, Fata pe care ai lasat-o in urma, Ultima scrisoare de dragoste, Un barbat si o femeie si In cautarea unui destin. Fragment din roman: "Muzeul Vanatorilor de Balene era gazduit in cladirea fostei fabrici de conserve, situata la cateva sute de metri de hotelul Silver Bay, inca de cand Port Stephens renuntase la vanatoarea comerciala de balene, la inceputul anilor 1960.

Nu dispunea de prea multe elemente care sa il recomande drept o atractie turistica moderna: cladirea era un soi de hambar urias, cu o podea din lemn de un maroniu indoielnic si pereti din lemn inca manjiti de sarea folosita la conservarea capturilor. Toaleta era undeva in fundul curtii, iar cei insetati erau intampinati cu o carafa de limonada proaspata. Cei care doreau sa serveasca masa o puteau face la hotel, dupa cum scria un anunt.

Daca ma intrebati pe mine, „serviciile" sunt probabil de doua ori mai bune decat erau pe vremea cand traia tata. Vedeta muzeului era un fragment din coca navei Maui II, o baleniera comerciala, o nava de vanatoare care se fransese in doua in 1935, cand o balena minke se luase la lupta cu ea si intrase pe dedesubt, ridicand-o in aer pe coada, pana cand nava se rasturnase si se rupsese. Din fericire, un trauler aflat in zona exact atunci salvase echipajul si confirmase povestea marinarilor.

Ani in sir, localnicii se perindasera pe usa muzeului ca sa vada ce napasta poate abate natura asupra omului, cand considera ca acesta a cules destule roade pe seama ei. Am tinut muzeul deschis de la moartea tatei, in 1970, si le-am permis intotdeauna vizitatorilor sa urce pe resturile cocai, sa atinga lemnul crapat, cu chipurile transfigurate la gandul de a calari pe spinarea unei balene. De mult, ma fotografiam cu cei care ma recunosteau ca fiind Fata-Rechin din articolele de ziar inramate si le vorbeam despre pestii impaiati care decorau vitrinele de pe pereti.

Acum, prea putini mai erau interesati de aceste lucruri. Turistii cazati la hotel faceau uneori, din politete, un tur de un sfert de ora prin interiorul prafuit al muzeului, cheltuiau cativa centi pe vederi cu balene si, eventual, semnau o petitie impotriva vanatorii comerciale de balene. Dar, in general, intrau pentru ca asteptau vreun taxi, ori pentru ca batea vantul si ploua si nu aveau ce face pe mare.

In ziua aceea, pe cand stateam in spatele tejghelei, ma gandeam ca, poate, nu e drept sa dau vina pe ei. Maui ii semana din ce in ce mai mult cu un morman de lemne purtat de ape, si nimeni nu suporta sa vada la nesfarsit un os de balena ori un fragment de fanon — acel filtru ciudat, ca de plastic, din gura unei balene cu cocoasa cand minigolful si aparatele de jocuri de noroc de la clubul de surfing erau mult mai tentante. Ani la rand, oamenii m-au sfatuit sa ma modernizez, dar nu i-am ascultat.

Ce rost avea? Jumatate din cei care treceau pragul muzeului pareau usor stanjeniti intr-un cadru care celebra o activitate devenita acum ilegala. Uneori, nici eu nu stiam de ce il mai tin deschis, poate doar pentru ca vanatoarea de balene facea parte din istoria Silver Bay-ului, iar istoria nu trebuie uitata, oricat de neplacuta ar fi.

Am indreptat vechiul harpon de pe Maui II, botezat, din motive pe care nu mi le mai amintesc, Batranul Harry, in carligele de pe perete. Apoi, de sub el, am luat o undita, am sters-o de praf si am invartit de mulineta, ca sa fiu sigura ca mai functioneaza. Nu mai avea nici o importanta, dar imi placea sa stiu ca obiectele sunt in stare impecabila.

Am sovait. Apoi, sedusa, poate, de senzatia familiara din palma, am aplecat-o pe spate, ca si cand m-as fi pregatit sa lansez firul. "