Siddhartha. Calatoria spre Soare-Rasare

Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Profesiune de credinta individualista, respingere a fiecarei doctrine, blamare a lumii guvernate de bani si de putere, elogiu al vietii contemplative si al peisajului unei Indii recreate cu maiestrie, Siddhartha este, in esenta, un roman initiatic, devenit, de-a lungul timpului, text "sacru". Calatoria spre Soare-Rasare - o poveste despre redescoperirea naturii umane si refacerea drumului spiritual dupa efectele devastatoare ale celor doua razboaie mondiale, traite de autor. Fragment din volumul "Siddhartha.

Calatoria spre Soare-Rasare" de Hermann Hesse: "In seara aceleiasi zile ii ajunsera din urma pe asceti, pe uscativii samani, fata de care se obligara sa-i insoteasca si sa-i asculte cu supusenie. Fura acceptati. Siddhartha isi darui vesmantul unui brahman sarac de pe strada.

Nu mai avea pe el decat o bucata de panza in jurul soldurilor si o pelerina dintr-o bucata de stofa pamantie. Nu manca decat o data pe zi, niciodata mancare gatita. Posti cincisprezece zile.

Posti douzaeci si opt de zile. Carnea de pe solduri si din obraji i se topi. Din ochii sai mariti se revarsau flacarile unor vise fierbinti, la degetele uscative ii crescura unghii lungi, pe barbie ii crescu o barba uscata, tepoasa.

Privirea ii ingheta cand in cale ii ieseau femei; gura i se schimonosea de dispret cand mergea printr-un oras cu oameni frumos imbracati. Vedea cum negustorii faceau negot, cum bogatasii se duceau la vanatoare, cum cei incercati de durere isi plangeau mortii, cum se ofereau tarfele, cum doctorii se ingrijeau de bolnavi, cum preotii stabileau ziua semanatului, cum se iubeau indragostitii, cum mamele isi alaptau pruncii - dar la toate acestea nu merita sa privesti nici macar cu un singur ochi, totul era minciuna, totul duhnea a minciuna, totul voia sa lase impresia unui sens anume, impresia de fericire si de frumusete, pe cand, in fond, totul nu era decat o nemarturisita descompunere. Lumea avea un gust amar.

Viata era un chin. Siddhartha nu avea decat un scop, unul singur: sa se goleasca, sa se deserte de sete, de dorinta, de vise, de bucurie si suferinta. Sa moara de la sine, sa nu mai fie un eu, sa-si gaseasca linistea cu inima desertata, sa fie pregatit, in gandirea sa depersonalizata, pentru minune - iata care era scopul sau.

Invingandu-si si omorandu-si orice strop al propriului sau eu, reducand la tacere orice ispita, orice ghes al inimii, numai astfel putea sa trezeasca in el Iucrul cel mai de pe urma, lucrul cel mai profund al fiintei, ceea ce nu mai tinea de eu, marea taina. Tacut, Siddhartha statea in arsita soarelui, arzand de durere, arzand de sete, si statu asa, pana nu mai simti nici durerea, nici setea. Statu tacut cat dura perioada ploilor, din par apa i se prelingea pe umerii infrigurati, pe soldurile si picioarele infrigurate, statu asa, pocaindu-se, pana ce umerii si picioarele nu mai simtira frigul, pana ce tacura, pana se linistira.

Orbecaia tacut printre ramurile cu spini, din pielea arsa ii picura sangele, din buboaie i se scurgea puroiul si Siddhartha statea incrancenat, statea nemiscat, pana ce nu-i mai curse sange, pana nu-l mai intepa nimic, pana nu-l mai arse nimic. Siddhartha statea drept, invatand sa-si reduca respiratia, invatand sa se multumeasca cu putina respiratie, invatand sa-si opreasca respiratia. incepand cu respiratia, el invata sa-si potoleasca apoi bataile inimii, invata sa-si reduca bataile inimii pana ce se rareau, pana ce acestea aproape ca nu se mai auzeau.

Sub indrumarea celui mai varstnic saman, Siddhartha exersa abandonarea de sine, exersa meditatia profunda dupa niste reguli noi ale samanilor. Un batlan porni in zbor peste padurea de bambusi - si Siddhartha inchise batlanul in sufletul sau, zbura peste paduri si munti, se facu batlan, se hrani cu pesti, suferi de foame ca un batlan, grai cu croncanit de batlan, muri de moartea batlanilor."