Senilitate

Pe fundalul unui Trieste aflat in plin carnaval, Svevo construieste, cu ironie si subtilitate, un roman despre slabiciune, inadecvare si anxietatile unei epoci. Senilitate surprinde criza existentiala a lui Emilio Brentani, un tanar de 35 de ani, candva un scriitor promitator, acum functionar la o societate de asigurari. Pana sa o intalneasca pe Angiolina, Emilio ducea o viata anosta alaturi de sora lui, Amalia, o fata batrana stearsa si devotata.

Angiolina Zarri este o tanara fermecatoare, dar saraca si promiscua, aflata in cautarea unei casatorii convenabile, care sa ii asigure un statut social mai inalt in cercurile afaceristilor din Trieste. Prietenii il avertizeaza pe Emilio cu privire la moravurile indoielnice ale fetei. Macinat de gelozie si de neputinta de a-si aduce iubita pe „calea cea buna“, Emilio aluneca treptat in angoasa si alienare.

Isi indeparteaza prietenii si isi neglijeaza sora, iar cand aceasta moare dupa un delir tulburator, Emilio este chinuit de remuscari si hotaraste sa renunte definitiv la Angiolina. Ceea ce incepuse ca o comedie a iubirii oarbe se incheie dramatic. Concentrandu-se asupra experientelor (anti)eroului, Svevo surprinde anxietatea crescanda a lui Emilio, care asista, incapabil sa reactioneze si sa inteleaga, la dezintegrarea sinelui si la spulberarea propriilor iluzii de putere si de control.

Narcisist, inadaptat si estet, animat de idealuri romantice, Emilio devine treptat reprezentarea parodica a omului modern, bantuit de iluzii, angoasat si inert, senil inca de tanar. Fragment din roman: „Seara, Emilio avea intalnire cu Angiolina la Campo Marzio. Peste zi planuise o seama de reprosuri.

Dar ea veni ca sa fie cateva ore doar a lui; la ceasul acela, pe la Sant'Andrea nu trecea lume care sa-i fure ei atentia. De ce sa-si stirbeasca fericirea certandu-se? I se parea ca-l imita mai bine pe Balli iubind-o cu tandrete si bucurandu-se de dragostea ei, la care, de dimineata, intr-o clipa de nebunie, aproape ca renuntase.

Din resentimentul dinainte ramase doar un neastampar care dadu si mai multa insufletire cuvintelor si intregii seri care, la inceput, fu cat se poate de tandra. Hotarara sa petreaca una dintre cele doua ore, cat puteau sta impreuna, plimbandu-se in afara orasului, iar cealalta, intorcandu-se. Propunerea o facuse el, pentru ca simtea nevoia sa se linisteasca mergand pe jos alaturi de ea.

Facura aproape o ora pana la Arsenale, o ora de fericire perfecta, in noaptea luminoasa, in aerul limpede, racoros, de toamna timpurie. Ea se aseza pe zidul scund de pe marginea soselei, iar el ramase in picioare dominand-o cu totul. Ii vedea capul, luminat intr-o parte de un felinar, proiectandu-se pe fundalul intunecat: Arsenale, intins pe tarm, mare cat un oras, mort la acea ora.

— Orasul muncii! rosti, mirat ca venise acolo pentru cateva clipe de giugiuleala. Marea, inchisa de peninsula din fata, ascunsa de case, disparuse in noapte.

Ramaneau numai casele risipite pe tarm ca pe o tabla de sah si, ceva mai incolo, un vapor in constructie. „Orasul muncii" parea si mai mare decat era. La stanga, felinarele pareau sa-l prelungeasca pana departe.

Isi aminti ca felinarele acelea tineau de o alta uzina mare, de pe celalalt mal al vaii Muggia. Munca se continua si in partea aceea, asadar era firesc sa arate ca o prelungire a celei de aici."