Secretul din pădure

Naomi Shaw obisnuia sa creada in magie si sa-si petreaca vara cutreierand prin padure, impreuna cu cele mai bune prietene ale ei, Cassidy si Olivia. Si-au imaginat o lume plina de ritualuri si minuni. Si au creat Jocul Zeitei.

Totul s-a sfarsit brusc dupa ce Naomi a fost atacata si injunghiata de saptesprezece ori. In mod miraculos, ea a supravietuit si l-a identificat pe barbatul care o ranise, iar marturia fetelor a dus la prinderea unui criminal in serie, cautat pentru uciderea a sase femei. Insa cele trei prietene au mintit si au pastrat un secret pentru care merita sa ucizi.

Dupa douazeci si doi de ani, Olivia vrea sa-l dezvaluie, iar Naomi isi propune sa afle ce s-a intamplat de fapt in padure… indiferent de cat de periculos ar fi adevarul. Traducere din limba engleza de Alina Marc Ciulacu. Dar avea oare dreptate?

Facusem eforturi mari pentru a evita sa aflu prea multe lucruri despre crimele lui Stahl, acesta fiind modul meu incapatanat de a pastra controlul - un anume sentiment al identitatii, dincolo de tot ce-mi pricinuise. Acum am deschis pe rand articolele si am avansat cu greu prin cantitatea impresionanta de informatii, trecand de la discutii de pe forumuri la bloguri cu background negru si text fluorescent. M-am uitat indelung la diverse fotografii cu femei moarte si mutilate, la fetele lor tumefiate, la rani care, spre deosebire de ale mele, nu se inchisesera niciodata.

Am studiat succesiuni ale evenimentelor si alte transcrieri si, bucata cu bucata, am cartografiat golurile care mereu existasera si pe care alti oameni inaintea mea le identificasera si discutasera despre ele. Goluri care nu contasera, pentru ca Stahl nu intrase la inchisoare din cauza acestor femei moarte, abandonate. Ajunsese acolo din cauza mea.

M-am trezit ca ma holbez la poza unei case cu un singur nivel. Era o fotografie alb-negru, preluata dintr-un ziar. Agenti de politie in uniforma intrau si ieseau pe usa din fata, carand cutii, in timp ce o femeie si un baiat - de vreo 12-13 ani - stateau deoparte, privind.

Femeia isi tinea mana pe umarul baiatului, care se uita spre aparatul de fotografiat. Fata nu i se distingea din cauza calitatii slabe a fotografiei, dar ochii aia parca ma sfredeleau. Politia efectueaza o razie acasa la Stahl, de fata cu sotia si cu fiul lui, spunea legenda fotografiei.

Deci asta era AJ Stahl, privind cum lumea lui se destrama. Eu facusem asta. Nu avea cum sa nu ma urasca.

Sigur nu-si dorea nimic mai mult decat sa ma vada suferind asa cum suferise el. Si poate ca nu doar pe mine. Eu fusesem cea care aratase cu degetul catre Alan Stahl la tribunal, dar Liv si Cass luasera si ele parte la povestea asta.

Daca tatal lui nu era totusi un criminal, daca fusese nevinovat, AJ ne ura pe toate pentru ceea ce-i facuseram. Am batut in usa lui Ethan, strangand scrisoarea in mana. A deschis, cu parul ciufulit si parand surprins.

S-a uitat la scrisoare, apoi din nou la mine." Naomi Shaw obisnuia sa creada in magie si sa-si petreaca vara cutreierand prin padure, impreuna cu cele mai bune prietene ale ei, Cassidy si Olivia. Si-au imaginat o lume plina de ritualuri si minuni. Si au creat Jocul Zeitei.

Totul s-a sfarsit brusc dupa ce Naomi a fost atacata si injunghiata de saptesprezece ori. In mod miraculos, ea a supravietuit si l-a identificat pe barbatul care o ranise, iar marturia fetelor a dus la prinderea unui criminal in serie, cautat pentru uciderea a sase femei. Insa cele trei prietene au mintit si au pastrat un secret pentru care merita sa ucizi.

Dupa douazeci si doi de ani, Olivia vrea sa-l dezvaluie, iar Naomi isi propune sa afle ce s-a intamplat de fapt in padure… indiferent de cat de periculos ar fi adevarul. Traducere din limba engleza de Alina Marc Ciulacu. Dar avea oare dreptate?

Facusem eforturi mari pentru a evita sa aflu prea multe lucruri despre crimele lui Stahl, acesta fiind modul meu incapatanat de a pastra controlul - un anume sentiment al identitatii, dincolo de tot ce-mi pricinuise. Acum am deschis pe rand articolele si am avansat cu greu prin cantitatea impresionanta de informatii, trecand de la discutii de pe forumuri la bloguri cu background negru si text fluorescent. M-am uitat indelung la diverse fotografii cu femei moarte si mutilate, la fetele lor tumefiate, la rani care, spre deosebire de ale mele, nu se inchisesera niciodata.

Am studiat succesiuni ale evenimentelor si alte transcrieri si, bucata cu bucata, am cartografiat golurile care mereu existasera si pe care alti oameni inaintea mea le identificasera si discutasera despre ele. Goluri care nu contasera, pentru ca Stahl nu intrase la inchisoare din cauza acestor femei moarte, abandonate. Ajunsese acolo din cauza mea.

M-am trezit ca ma holbez la poza unei case cu un singur nivel. Era o fotografie alb-negru, preluata dintr-un ziar. Agenti de politie in uniforma intrau si ieseau pe usa din fata, carand cutii, in timp ce o femeie si un baiat - de vreo 12-13 ani - stateau deoparte, privind.

Femeia isi tinea mana pe umarul baiatului, care se uita spre aparatul de fotografiat. Fata nu i se distingea din cauza calitatii slabe a fotografiei, dar ochii aia parca ma sfredeleau. Politia efectueaza o razie acasa la Stahl, de fata cu sotia si cu fiul lui, spunea legenda fotografiei.

Deci asta era AJ Stahl, privind cum lumea lui se destrama. Eu facusem asta. Nu avea cum sa nu ma urasca.

Sigur nu-si dorea nimic mai mult decat sa ma vada suferind asa cum suferise el. Si poate ca nu doar pe mine. Eu fusesem cea care aratase cu degetul catre Alan Stahl la tribunal, dar Liv si Cass luasera si ele parte la povestea asta.

Daca tatal lui nu era totusi un criminal, daca fusese nevinovat, AJ ne ura pe toate pentru ceea ce-i facuseram. Am batut in usa lui Ethan, strangand scrisoarea in mana. A deschis, cu parul ciufulit si parand surprins.

S-a uitat la scrisoare, apoi din nou la mine.