Românește

Ma bate gandul sa incerc un studiu, o lucrare, asupra unui aspect nicicand scos la iveala in opera lui Tudor Arghezi. Toti comentatorii s-au intrecut in a sublinia pe razvratitul Arghezi impotriva societatii, raului si uratului oamenilor. S-a facut, nu o data, din negatia argheziana un fel de valoare a rasparului cu orice pret.

S-a incercat chiar cu Tudor Arghezi impamantenirea legendei "poetilor blestemati". De fapt, s-a confundat snoava lirica si acida argheziana, pamfletul lui din dantele de mucegai, cu esenta blestemata a poemului la unii scriitori francezi. Adevarul este ca intre snoava si esenta nu se poate stabili o punte de corespondente.

Arghezi nu e un "poet blestemat" ci unul care foloseste, la rigoare, blestemul, ca un instrument verbal in economia poeziei lui atotcuprinzatoare de potriveala si izbanda. Lumea argheziana nu e sfasiata de nici una din dramele traite, suferite si apoi exprimate de un Baudelaire, de pilda. Si e firesc: zvarcolirile religioase si morale ale poetului francez nu-si au locul in spatiul nostru rasaritean, in care drama si etica cedeaza locul, in ortodoxie, intelepciunii si masurii relatiilor dintre, om si Dumnezeu.

De aceea religiozitatea argheziana e un fel de gospodarie fara spaime si fara pacate capitale. Cei care ceau pe vremuri din Arghezi un "poet blestemat" confundau, desigur, "iesirile" lui verbale cu tortura esentiala a Verbului. Arghezi nu sufera, ci potriveste.

Ceea ce as vrea sa arat si o voi face candva - este ca pana si negativismul lui Arghezi a fost exagerat si imbracat cu un fel de eroism al impotrivirii. S-a pus un fel de aura in scuipatul lui - pentru a folosi aceasta vorba de duh arghezian - neglijandu-se prea mult poezia de buna-cuviinta argheziana fata de puterea constituita, fata de marimea asezata. Exista nu numai la omul Tudor Arghezi - colaborator cu nemtii in primul razboi mondial si cu rusii in razboiul tacut pe care-l duce azi poporul roman - ci in insasi opera sa, in miezul ei, un fel de uvertura spre slava, nu totdeauna discreta, fata de vremelnicia oficiala.

Exista intr-adevar si un poet de curte Tudor Arghezi, care nu se multumeste sa consimta, dar care-si coboara adesea consimtamantul in osana. Cine scormoneste arhiva plecaciunilor scriitorilor nostri fata de supusenia oficiala, descopera si un Tudor Arghezi gata oricand sa prefaca noroiul in matase sau bubele in matanii. Disponibilitatea argheziana - "pre-lingerea", cum ne-ar ajuta s-o definim autorul Portii Negre - ne indeamna sa incercam a situa, cum se cuvine, pe acest mare poet si mare prostituat.

Am descoperi atunci - printre altele - cum in toata opera argheziana staruie un demers neintrerupt al poetului de a gadila, de exemplu. La nici un alt poet procesul acesta de senzualitate tulbure, nediferentiata, nu ia aspecte func-tionale ca la Arghezi. Cand coboara intre lucruri si oameni, Lucian Blaga intreaba, V.

Voiculescu se mira, Ion Barbu arunca o cautatura de esente. Numai Tudor Arghezi gadila. El gadila intregul si partea, pe Dumnezeu si pe sine, vietatea si floareal.

Acolo unde gadilatul devine obsesia, este la om." "Ma bate gandul sa incerc un studiu, o lucrare, asupra unui aspect nicicand scos la iveala in opera lui Tudor Arghezi. Toti comentatorii s-au intrecut in a sublinia pe razvratitul Arghezi impotriva societatii, raului si uratului oamenilor. S-a facut, nu o data, din negatia argheziana un fel de valoare a rasparului cu orice pret.

S-a incercat chiar cu Tudor Arghezi impamantenirea legendei "poetilor blestemati". De fapt, s-a confundat snoava lirica si acida argheziana, pamfletul lui din dantele de mucegai, cu esenta blestemata a poemului la unii scriitori francezi. Adevarul este ca intre snoava si esenta nu se poate stabili o punte de corespondente.

Arghezi nu e un "poet blestemat" ci unul care foloseste, la rigoare, blestemul, ca un instrument verbal in economia poeziei lui atotcuprinzatoare de potriveala si izbanda. Lumea argheziana nu e sfasiata de nici una din dramele traite, suferite si apoi exprimate de un Baudelaire, de pilda. Si e firesc: zvarcolirile religioase si morale ale poetului francez nu-si au locul in spatiul nostru rasaritean, in care drama si etica cedeaza locul, in ortodoxie, intelepciunii si masurii relatiilor dintre, om si Dumnezeu.

De aceea religiozitatea argheziana e un fel de gospodarie fara spaime si fara pacate capitale. Cei care ceau pe vremuri din Arghezi un "poet blestemat" confundau, desigur, "iesirile" lui verbale cu tortura esentiala a Verbului. Arghezi nu sufera, ci potriveste.

Ceea ce as vrea sa arat si o voi face candva - este ca pana si negativismul lui Arghezi a fost exagerat si imbracat cu un fel de eroism al impotrivirii. S-a pus un fel de aura in scuipatul lui - pentru a folosi aceasta vorba de duh arghezian - neglijandu-se prea mult poezia de buna-cuviinta argheziana fata de puterea constituita, fata de marimea asezata. Exista nu numai la omul Tudor Arghezi - colaborator cu nemtii in primul razboi mondial si cu rusii in razboiul tacut pe care-l duce azi poporul roman - ci in insasi opera sa, in miezul ei, un fel de uvertura spre slava, nu totdeauna discreta, fata de vremelnicia oficiala.

Exista intr-adevar si un poet de curte Tudor Arghezi, care nu se multumeste sa consimta, dar care-si coboara adesea consimtamantul in osana. Cine scormoneste arhiva plecaciunilor scriitorilor nostri fata de supusenia oficiala, descopera si un Tudor Arghezi gata oricand sa prefaca noroiul in matase sau bubele in matanii. Disponibilitatea argheziana - "pre-lingerea", cum ne-ar ajuta s-o definim autorul Portii Negre - ne indeamna sa incercam a situa, cum se cuvine, pe acest mare poet si mare prostituat.

Am descoperi atunci - printre altele - cum in toata opera argheziana staruie un demers neintrerupt al poetului de a gadila, de exemplu. La nici un alt poet procesul acesta de senzualitate tulbure, nediferentiata, nu ia aspecte func-tionale ca la Arghezi. Cand coboara intre lucruri si oameni, Lucian Blaga intreaba, V.

Voiculescu se mira, Ion Barbu arunca o cautatura de esente. Numai Tudor Arghezi gadila. El gadila intregul si partea, pe Dumnezeu si pe sine, vietatea si floareal.

Acolo unde gadilatul devine obsesia, este la om."