Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade

Ultimul Eliade este aceasta figura a singuratatii si a indepartarii, intr-o epoca pentru care spiritul nu este decat un epifenomen sau, cel mult, o metafora suspecta a unui umanism crestin desuet. Eliade, prin opera sa, se dedica unei comprehensiuni a religiosului ca loc al transcendentei. Mesajul potrivit caruia omul este o fiinta spirituala fiinta spirituala care nu poate exista lipsit de centrul fiintei sale, centru care este origine si dat al unei transcendente, este mesajul ultim al lui Eliade, relevare a ceea ce el a numit umanismul sau, gandire care lasa umanitatii omului sansa de a accede la esenta propriei sale fiintari.

intelegem astfel ca ceea ce pune in joc umanismul eliadian este tocmai o definitie a umanului. impotriva definitiilor reductioniste succesive ale marxismului si freudismului, Eliade a avut ca tinta redefinirea conditiei umane, recentrarea acestei conditii in elementul sacrului. A reusit?!

Poate ca nu, dar este un pariu care a intemeiat o opera si o existenta paradigmatice. Citindu-l astazi pe Eliade, de orice parte te-ai situa, nu poti sa nu recunosti grandoarea personajului si umanitatea profunda a acestei incercari. in ultima instanta mitul eliadian este mitul culturii insesi, mit al culturii care incearca sa construiasca neincetat o poveste a omului, a sensului existentei sale.

Ultimul Eliade ne orienteaza spre orizontul unei asteptari, al unei sperante pentru care Dumnezeu este inca Cel care va veni, iar omul este fiintarea pentru care inca Dumnezeu poate veni. - Mihai Gheorghiu Fragment din volum: "Eliade isi impune ritmul, problemele, isi aseaza personajele in spatii si situatii diverse dupa o logica a destinului propriei persoane. In toate acestea Eliade este el insusi, personajul Eliade din lumea reala a interbelicului romanesc, personajul charismatic care trebuie sa impinga cultura romana spre o noua epoca, a tragismului, a alegerii constiente, a generatiei care asuma un alt destin spiritual, de fapt singurul destin spiritual al natiunii romane aici pe pamant.

Primul personaj pe care il construieste Eliade este chiar propria persoana, constiinta a unei enorme sarcini culturale si spirituale pe care este chemat sa o impuna si sa o asume. "Itinerariu spiritual" este prima marturie publica a acestei sarcini covarsitoare care este menita sa extinda limitele culturii romanesti de la parohialismul etnic spre universalismul unei noi epoci de creatie. Generatia este aici cuvantul magic, cheia noului destin care trebuie anuntat, chemat, asumat si potentat, generatia unor noi constiinte care trebuie sa regandeasca totul dintr-un nou punct arhimedic al unei istorii care trebuie recreata si nu doar urmata sau implinita.

Cultura romana si epoca sunt privite ca imense teritorii de defrisat, teritorii unde o noua generatie, deci o noua subiectivitate trebuie sa impuna o noua lege de desfasurare a spiritului. Ceea ce domina aici este aceasta constiinta a adamismului cultural, totul este posibil, totul trebuie incercat in numele unei noi istorii. Iar acest adamism nu poate fi servit decat de o noua etica a descoperirii, o etica a curajului, a trecerii peste limite conventionale, a dizolvarii fetisurilor, o etica a masculinitatii, o noua vitalitate.

Aici Eliade este un conchistador, lumea trebuie cucerita, de aici vitalismul conceptiei sale, adolescentul miop nu este decat metafora unui mister care izbucneste, al unui ascuns care se devoaleaza chiar in spatiul experientei care intotdeauna are doua fatete, una care tine de durata si o alta care tine de revelarea unui sens care deschide fiinta spre adevar."