Printul iluziilor

"Daca ati ajuns cu ochii si cu degetele taman aici, inseamna ca aveti nevoie de aceasta carte. Fie si ca iluzie. Nu-i asa ca aveti un copil hipnotizat de ecranul computerului si caruia lectura, ba chiar cartea ca obiect, ii sunt antipatice?

Iar dumneavoastra, adica cei din generatia noastra, am pastrat cu sfintenie in sertarele sufletului, ca pe un stravechi diamant de familie, superstitiile cartii ca eliberare, ca zbor al fanteziei, umplere a mintii si sete de aventura, nu-i asa? Ei bine, Printul iluziilor face dreptate ambelor parti. Daniel, adolescentul nemultumit de obiceiurile prafoase din biblioteca parintilor, se apuca el insusi sa-si faca drum initiatic prin labirintul incercarilor de curaj imaginativ, in vreme ce Stelian Turlea, dupa sase carti despre Daniel, cu aventuri ca-n Ciresarii veacului XXI, devine personaj ironizat de propriul fiu, cu duiosie, desigur.

Sa nu cumva sa credeti ca iesim din timp si plonjam intr-un basm ieftin, rupt de lumea prezentului. Toti eroii fabulosi din aceasta sarja ghidusa la adresa globalizarii din era Internetului, toate intamplarile cu suspans, probele de incercare a fanteziei, virtutilor, curajului si vitezei de reactie mentala vizeaza o tinta cat se poate de morala: lupta impotriva masificarii, a dezumanizarii prin hipercorectitudine politica. Rezistenta sufleteasca la neagra utopie a unei planete populate de „hipercetateni supranationali” gandind in conformitate “cu viitoarea ordine mondiala in care capitalul, munca si materiile prime nu vor mai juca nici un rol, fiecare hipercetatean va fi egalul celorlalti si toata lumea va trai in interactiune.” „Ce aiureala!” exclama Daniel.

„O lume ca asta nu poate fi suportata.” Iata esenta inceputului. Restul… e libertatea de-a fi ca libertate a lecturii." - Dan C. Mihailescu, Omul care aduce(a) cartea Fragment din volumul "Printul iluziilor" de Stelian Turlea: ”Cand m-am trezit, disparusera toti piticii.

Computerele, instalatia de sonorizare si ecranul de panza fusesera stranse. Paturile colorate fusesera impaturite frumos pe saltelele aliniate, iar soarele stralucea vesel prin acoperisul de sticla. Visasem ca sunt acasa si ma asteapta un ospat pe cinste.

Langa patul meu sedea Naisateprinzi Maimicnusepoate, cu capul sprijinit pe cei doi pumnisori. — Of, mult mai dormi! zise de indata.

Stau langa tine de o ora si ma tot intrebam: sa te scol, sa nu te scol? Piticii au plecat demult si curand pleaca si bunica la Targ si, daca nu esti pregatit, va fi vai de tine. Abia m-au lasat sa inghit o cana cu lapte caldut cu cateva prajiturele cu miere.

Nici tu chocapic, nici nesquick, nici macar tartine cu pateu de pui! Babacumplita batea din picior de nerabdare ca nu plecam mai repede. Maimicnusepoate era si el gata, ceruse voie lui Naisateprinzi sa-l lase sa ne insoteasca.

N-am urcat pe cal sau magar, nici in trasura sau drosca, urma sa strabatem drumul pe jos. In mod sigur, erau pusi sa-mi distruga picioarele si sa ma extermine! Norocul meu ca nu stiam cat e de lung drumul pana la Targ, dar aveam sa aflu!

Dupa ce am strabatut vreo doi kilometri, Babacumplita a inceput sa se planga de fierbinteala soarelui. Isi uitase palariuta agatata de poarta. Ea nu se putea intoarce, Maimicnusepoate era prea mic, nu ramaneam decat eu.

— Repejor, baiete! Am alergat pana la poarta si inapoi. Ma asteptam sa fie blanda, dar continua sa fie cel mai morocanos om pe care-l intalnisem vreodata.

Dupa alt kilometru, si-a amintit ca urma sa duca la Targ cateva mileuri pe care le crosetase special pentru Balciul de-a doua zi, dar le uitase intr-un cos lasat pe prispa. — Repejor, baiete! mi-a zis din nou.

— Sigur nu mai aveti altceva de adus? am intrebat eu cu destula obraznicie. Ca sa nu mai fac atatea drumuri de pomana.

Se intoarse cu o privire patrunzatoare spre mine: — Vrei sa inveti sau nu ceva? Daca da, alearga si nu mai comenta! Am avut noroc: nu mai uitase nimic.”