Peștele cu aripi

Pestele cu aripi este o colectie de proze scurte, in care societatea autohtona si contemporana este scrutata din cele mai neutre unghiuri cu putinta. Totul se intampla in interiorul unui algoritm social si psihologic care pare, pe de o parte, bine-cunoscut, insa care reuseste mereu sa surprinda prin solutiile inedite de final sau prin reciclarea ingenioasa, prin transformarea aproape incredibila in athanor-ul prozastic, a unor prejudecati si tabuuri. Directetea discursului vine sa intareasca sentimentul de dejà-vu care este spulberat, proza cu proza, in momentele in care Rasvan Popescu apasa pedala inefabilului.

Fiecare dintre aceste povestiri este un scurtmetraj in sine, experienta autorului in domeniul scenaristicii spunandu-si cuvantul, insa ceea ce face aceste naratiuni sa fie cu adevarat speciale, dincolo de teme si personaje, este capacitatea autorului de a lasa finalurile deschise, de a gasi mereu portita optima prin care, desi un ciclu se incheie, nimic nu se termina, totul se continua, se prelungeste in mintea cititorului si de acolo in viata comuna. - Cosmin Perta Cuprins: Eliberare Ciinele Opera vietii Doi infirmi Cum sa furi un milion Razboi in bucatarie Crucea cu antena Iola salbatica Revolutia copiilor Viol Un marunt handicap numit singuratate Subomul Viata traita din plin Legitima aparare Pastrati curatenia orasului Marionetele, singure Cum am murit Pestele cu aripi Castelul Oului Fragment din volumul "Pestele cu aripi" de Rasvan Popescu: “Pestele cu aripi Avea 55 de ani si refuza sa imbatrineasca. Tocmai isi vizitase tatal la azil, de unde nu va mai iesi niciodata.

Sigur, prefera sa-i spuna camin. Nu neaparat boala il condamnase, ci contextul. Se consola cu gindul ca seniorul avea cea mai buna ingrijire, chiar si psihiatru.

Acasa, ce i-ar fi putut oferi? Drepturile de autor nu ajungeau pentru leafa unei infirmiere permanente si nici spatiul nu permitea. Ca sa nu mai vorbim de modul lui de viata, de burlac convins.

In plus era mai mereu plecat: festivaluri, turnee, seminarii, conferinte... Impingea caruciorul in tacere pe aleea de platani. Ocolea o masina de tuns iarba, ca sa nu-l agite.

Batrinul motaia cu capul in piept pina „la duble" unde se inviora brusc. Locul nu avea nimic special, poate doar un aspersor ca atitea altele, totusi, cu o precizie matematica, seniorul cerea sa se ridice tocmai in acel punct imaginar, „Ia sa punem balamalele la treaba!" Urma o cursa inainte si inapoi pe vreo 10 metri, sprijinit in bastonul de bambus: el o numea „o dubla". Daca intr-o zi facea trei, a doua zi facea patru si urmatoarea cinci: toata viata a crezut in autodepasire.

Seniorul parea sa astepte ceva important. Aspersorul isi incheie rotatia si-l stropi drept in fata. Batrinul primi jetul cu gura deschisa, ca un broscoi.

Plescai: sanatate curata! Apoi se lasa sa cada inapoi in carucior si atipi instantaneu. Fiul il impinse pe alee, inainte sa se intoarca stropitoarea.

La inceput, seniorul nu l-a recunoscut sau asa a lasat impresia. Nu l-a imbratisat si nu i-a spus pe nume. Batrinul profesor de istorie literara si teorie critica il intimpina politicos si distant, ca pe un strain.

In schimb nu uita sa intrebe de fiica sa, maritata-n Australia cu un stomatolog de mai bine de 10 ani: venea rar sa-l vada si atunci ii aducea dulciuri. Printre altele avea si diabet. Cu toate acestea intreba mereu de ea, in timp ce pe fiu il tinea de rau: doar l-a abandonat aici.

Neincrederea se instalase temeinic. Efectiv se uita prin el. Asa ca nu-i raminea decit sa vorbeasca singur.

Ii spunea lucruri fara importanta, cit sa umple tacerea, sa spuna cuvinte..."