Pe cind eram orfani

Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Cartea urmareste destinul a trei orfani: Christopher Banks, Sarah Hemmings, de care acesta se indragosteste, si Jennifer, fetita pe care o adopta. Cele doua figuri feminine au in spate o istorie banala, oricit de tragic ar fi faptul de a ramine orfan. In schimb, in cazul lui Christopher Banks este vorba despre disparitia misterioasa a parintilor lui in Shanghai in anii Primului Razboi Mondial.

Cei doi sint presupuse victime ale traficantilor de opiu. Cautarea si gasirea lor reprezinta momentul care ar trebui, teoretic, sa incununeze cariera sa de detectiv. Jurnal, confesiune, autoanaliza, Pe cind eram orfani este, dincolo de infiltratiile ironice abundente, un emotionant roman despre dragoste si prietenie.

Fragment din romanul "Pe cind eram orfani" de Kazuo Ishiguro: ”- Vai, Christopher, ne chinuim unul pe altul! Nu trebuie sa mai gindim asa. Altfel nu o sa mai raminem cu nimic, poate doar cu putin mai mult decit am avut in toti acesti ani.

Poate cu mai multa singuratate, mai multe zile in care sa nu se intample nimic in viata noastra, in afara de ceva, acolo, care sa ne spuna ca n-am facut inca suficient. Trebuie sa lasam toate astea deoparte. Abandoneaza-ti munca, Christopherl Deja ti-ai petrecut suficient timp din viata facind asta.

Hai sa plecam maine, sa nu mai pierdem nici o singura zi, sa plecam inainte de a fi prea tirziu pentru amindoi! - Prea tirziu pentru ce anume? - Prea tirziu pentru...

ah, nu stiu! Stiu doar ca mi-am irosit toti acesti ani cautind ceva, alergind dupa un fel de trofeu pe care l-as putea obtine doar daca as face intr-adevar ceva sa-l merit. Dar nu mai vreau.

Acum vreau altceva, ceva cald si protector, ceva la care sa pot apela, indiferent de ce fac, indiferent de ce o sa devin. Ceva care sa fie acolo, intotdeauna, cum stiu ca e miine cerul. Asta-i ce-mi doresc acum si cred ca si tu ar trebui sa-ti doresti asa ceva.

Dar curand va fi prea tirziu. O sa fim prea rigizi pentru a ne mai schimba. Daca pierdem prilejul acum, s-ar putea sa nu se mai iveasca niciodata altul.

Christopher, ce-i tot faci sarmanei plante? Mi-am dat seama ca, fara sa vreau, rupsesem frunze dintr-un palmier din apropierea noastra si le lasasem sa cada gramada pe covor. - Scuze, am ris, sint cam distructiv.

Apoi am continuat: - Chiar daca ai dreptate, chiar daca tot ce-ai zis ar fi adevarat, pentru mine nu-i deloc usor. Pentru ca, vezi tu, mai este si Jennifer. Rostind aceste cuvinte, mi-a rasarit in minte imaginea lui Jennifer, asa cum era cand am vorbit cu ea ultima oara, momentul in care ne-am luat ramas-bun in salonasul placut din cladirea din spatele scolii, cu soarele blind al unei dupa-amiezi de primavara englezesti aruncindu-si razele de-a lungul peretilor lambrisati cu lemn de stejar.”