Pasii pierduti

Nemiscate. Neinsufletite. Fara viata.

In acesti termeni ne gandim la obiecte si, dupa cate se pare, nimeni nu ne contrazice. Sa privim insa la un copil: cand descopera lumea, trateaza oare obiectul ca pe un lucru inert? N-o fi cumva o idee pe care i-o vara in cap adultii si care se intipareste in mintea lui tanara, cu autoritatea de necontestat a adevarurilor fundamentale: nu poti sa calatoresti in timp, nu te mai intorci din lumea de dincolo, nu esti nemuritor, nu poti zbura, etc.?

Asa stand lucrurile, puiul de om e nevoit sa refuleze intuitia subtila a unei lumi cu totul diferite. E oare o nebunie sa te gandesti ca, din loialitate si din supunere fata de parinti, am renuntat intr-o zi sa vedem si am uitat, totodata, lucrurile ai caror martori naivi si privilegiati am fost? Noi adultii credem cu tarie ca obiectele sunt inerte, dar sa luam in considerare, aici, o situatie pe care-am intalnit-o adesea, sau care ni s-a povestit de-atatea ori: suntem acasa si ne cautam ochelarii, zadarnic.

Eram siguri ca i-am pus pe birou si nu-s acolo. Cautam peste tot, pana si la toaleta, dar nici urma de ei, nu-s niciunde. Ne intrebam daca nu cumva cineva ne-a jucat o festa, doar ca suntem singuri.

Neputinciosi, mai ca ne vine sa credem ca ne-am pierdut mintile. Si, deodata, ne dam seama ca-i avem pe nas! - Etienne Verhasselt