Pasagerii

Mai aveam cativa kilometri pana la Basel, cand s‑a produs dezastrul care m‑a dezmeticit de tot. La inceput nici n‑am realizat. Un zgomot asurzitor, niste bubuituri, sau ceva similar, nimic n‑a mai avut densitate, nimic n‑a mai avut sens.

Nu mai asistasem niciodata la vreun accident rutier de asa amploare. Mattias a franat atat de brusc, incat am crezut ca ma va proiecta prin parbriz, iar centura, care a opus rezistenta, m‑a tras cu violenta inapoi, in spatarul scaunului. Mai intai surd, apoi din ce in ce mai ascutit, a inceput sa ma doara omoplatul in locul in care se produsese comotia.

Prin gurile de ventilatie a patruns in interior un amestec inecacios de cauciucuri arse si pacla emanata de sub capota autoturismului din fata noastra, care zacea dezarticulat, rasucit ca printr-un vis urat, pe caldaram. Aburii zilei incinse valureau atmosfera in fata ochilor mei socati si nu intelegeam cum sfarsise astfel, cu rotile indreptate deprimant inspre soarele unei dupa-amiezi dubioase. Pareau secvente smulse dintr-o pelicula veche, cu note apocaliptice, presarate haotic imprejur.

De-o parte si de alta erau inca doua masini avariate, deformate ca niste acordeoane dezacordate, iar intre fiarele Toyotei rasturnate, care emiteau tronsituri lugubre, ramasesera captive doua persoane. Totul s-a intamplat in viteza, ca orice finalitate grotesca care nu se anunta dinainte. Exista lucruri care ne schimba viata sau ne-o curma cu asa iuteala ca nici nu mai apucam sa intervenim.

In cazul de fata, noi eram cei norocosi, situati inca pe axa temporala, in spatiul suspect, inghesuit si stramb, chiar daca ne simteam trunchiati de existenta noastra precara. Inca mai puteam lucra in avantajul nostru. Pe cand ei… Dar cine mai avea dispozitie sa-si aprecieze amplasarea favorabila?