Omul a uitat că trebuie să moară

Nimeni nu cunoaste regulile lumii in care traim, drept urmare de ce ar fi ciudat daca peste noapte s-ar intoarce totul cu fundul in sus? Omul a uitat ca moartea este singurul adevar pe care il cunoaste si face tot posibilul sa distruga totul in jurul sau, traind cu convingerea ca este stapanul incontestabil al lumii. Cartea este despre neputinta, despre mandria exagerata a unei creaturi care nu isi gaseste locul intr-un Univers mult prea complex, cu taine pe care nu are voie sa le stie.

Omul se gaseste fata in fata cu o noua realitate impusa, despre care nu cunoaste nimic, dar pe care trebuie sa o accepte ca atare. Dreptatea vine pe nepusa masa, cu o forta in fata careia umanitatea nu poate sta. Vanatorul devine vanat si i se ia orice sansa de lupta.

Razbunarea este crunta si nu datoreaza nici un soi de explicatii nimanui. Totusi, Universul decide sa nu se comporte cu toata lumea la fel. Sa fie oare un test a carui nota finala ar putea fi sfarsitul omenirii?

Va putea omul sa accepte ca nu ii va raspunde nimeni la intrebari? Cine este maestrul papusar care ia toate hotararile si ce se va face omul daca nu primeste informatii, asa cum s-a obisnuit in ultimul timp? Poate ca fiecare dintre noi va intelege ca trebuie sa faca o schimbare in lumea sa interioara, pentru ca impactul sa se vada mai apoi in marele Univers, inainte sa fie prea tarziu.

Sau poate ca cineva s-a saturat sa astepte. Fragment din cartea "Omul a uitat ca trebuie sa moara" de Ioana Trif: "Candva voiam ca lumea sa inteleaga ca razboiul, politica si religia fusesera create de zei, pentru zei. Doar ei puteau sa le practice, pentru ca ei erau nemuritori.

Omul trebuia doar sa alerge pe campii, sa rada si sa fie fericit. Era darul pe care il primise de la creatorul sau, fericirea. Aveam voie sa stam cu totii, pe pamantul nostru, si sa fim fericiti, sa traim frumos, sa vorbim, sa fim fericiti.

Ni se daduse un mare dar, moartea. Sub domnia ei, omul avea sa creeze ceea ce zeii nu puteau. Arta, medicina, stiinta, pacea si resemnarea.

Primisem marele dar al copilariei. Primisem posibilitatea de a trai fiecare clipa cu intensitate nemaipomenita, pentru ca nu o puteam lua de la capat. Se spunea ca zeii sunt gelosi pe om, pentru ca moartea care il pandeste il face sa simta lumea din jurul sau, asa cum ei nu ar fi fost capabili niciodata.

Pana si dragostea era altfel pentru om, tindea spre mai multe lumi. Dar omul nu voia asa ceva. I se parea mult prea putin.

Voia si el la masa zeilor. Si cum nemultumitului i se ia intotdeauna darul, incepusem sa astept sfarsitul, ba chiar uneori sa mi-l doresc. Omul nu avea timp de asa ceva, pentru ca pe el il pandea moartea la fiecare colt, iar el trebuia sa dea socoteala.

Nu avea timp de pierdut cu astfel de lucruri pe care nu era capabil sa le inteleaga. Nu existau pe pamant adevaruri absolute, deci certurile pe aceste teme erau redundante. Dar ne incapatanam sa ne jucam de-a zeii si costurile erau inimaginabile.

Pe mine ma durea umanitatea decazuta. Ma durea tot mai tare. Simteam tot mai mult nevoia de a ma retrage.

O casa singuratica, in plina natura, cu flori si animale era tot ce-mi doream. Cautam tot mai putin companie umana. Utilizam tehnologia ca oricare om modern, insa de ceva timp incepusem sa-i vad coltii de argint.

Nu era facuta pentru toata lumea, asa cum o utilizam noi. Ar fi putut fi o bijuterie pentru specia umana, dar in schimb, ajunsese adversarul numarul doi, imediat dupa timp. Informatia statea la un click distanta, iar eu eram innebunita dupa asta.

Locuri, lucruri, bijuterii, tablouri, oameni, istorie, carti, minunatii, puteam sa ma afund cu orele. Dar sabia avea doua taisuri. Tot la un click distanta erau si atrocitatile, raul, cruzimea, prostia, indiferenta tot ce era mai rau pe lume."