Ochi de caine albastru

Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura In Ochi de caine albastru, scufundarea lui Garcia Marquez in aceasta „alta“ realitate e profunda si vertiginoasa. Aici nu este vorba despre o realitate placuta si amuzanta. Garcia Marquez ne pune fata in fata cu o prezenta inevitabila - moartea -, dezvaluind-o ca pe o parte geamana a vietii noastre.

Moartea licarindu-ne in vise, cunoscuta apoi ca experienta totala a sufletului si a corpului. Moartea ca o constanta iminenta, care ne arata pana in ce punct fiinta noastra este formata din aspecte distincte si niciodata imaginate. Fragment din volumul "Ochi de caine albastru" de Gabriel Garcia Marquez: "Atunci m-a privit.

Credeam ca ma privea pentru intaia oara. Dar apoi, cand s-a intors ocolind sfesnicul, iar eu ii simteam mai departe pe umar, in spatele meu, privirea alunecoasa, si grea, am inteles ca eu eram cel care o privea pentru intaia oara. Am aprins o tigara.

Am tras in piept fumul aspru si tare, inainte de a face sa se invarteasca scaunul, tinandu-l in echilibru pe unul din picioarele dinapoi. Dupa o clipa am vazut-o acolo, asa cum statuse in toate noptile, dreapta, langa sfesnic, privindu-ma. Pret de cateva minute n-am facut altceva decat sa ne privim.

Eu o priveam stand pe scaun, tinandu-l in echilibru pe unul din picioarele dinapoi. Ea, dreapta, cu o mana lunga si nemiscata pe sfesnic, privindu-ma. Ii vedeam pleoapele luminate ca in fiecare noapte.

Atunci mi-am amintit de cuvintele dintotdeauna si le-am rostit: „Ochi de caine albastru". Ea mi-a raspuns fara sa-si ia mana de pe sfesnic: „Asa. N-o sa mai uitam niciodata".

Iesi din cercul de lumina, suspinand: „Ochi de caine albastru. Am scris cuvintele astea peste tot". Am vazut-o indreptandu-se spre masuta de toaleta.

Am vazut-o aparand in oglinda rotunda, privindu-ma acum, la capatul unui dus si intors al luminii socotite matematic. Am vazut-o cum nu-si mai lua de la mine ochii mari de cenusa aprinsa: cum ma privea pe cand isi deschidea pudriera incrustata cu sidef trandafiriu. Am vazut-o cum isi pudra nasul.

Cand termina, inchise pudriera, se ridica iar in picioare si se indrepta din nou spre sfesnic, spunand: „Mi-e teama ca o sa viseze cineva camera asta si o sa-mi rascoleasca lucrurile"; si intinse deasupra flacarii aceeasi mana lunga si tremuratoare pe care si-o incalzise inainte de a se aseza la oglinda. Si zise: „Nu ti-e frig?" Iar eu am spus: „Uneori". Ea a mai zis: „Trebuie sa-ti fie acum".

Si atunci am inteles de ce nu puteam sa stau singur pe scaun. Frigul imi dadea certitudinea singuratatii mele. „Acum imi este - am spus.

Si e ciudat, pentru ca noaptea e blanda. Poate mi s-a rasucit cearsaful." Ea nu raspunse. Se indrepta spre oglinda si eu m-am invartit iar cu scaunul, ca sa ma intorc cu spatele la ea.

Fara s-o vad, stiam ce face. Stiam ca se asezase din nou in fata oglinzii, vazandu-mi spinarea, care avusese timp sa ajunga pana in strafundul oglinzii si sa-i atraga privirea, care si ea avusese exact atata timp cat trebuia ca sa ajunga in strafund si sa se intoarca mai inainte ca mana sa aiba timp sa schiteze o a doua miscare - pana la buzele pe care si le daduse cu ruj, cand ridicase prima oara mana in fata oglinzii."