O fecioara nesabuita

Bogat in elemente autobiografice, romanul O fecioara nesabuita evoca scene din viata unei familii de evrei peregrinind in perioada interbelica prin Haga, Anvers si Berlin. Vocea care povesteste este a lui Gittel, o fata de doisprezece ani pe care pasiunea pentru muzica o apropie de oameni, dar ii ofera si refugiu atunci cind lumea din jur devine amenintatoare. Parintii ei se ciondanesc fara oprire, asa ca, dupa fiecare cearta mai serioasa, mama isi ia fiica si se muta pentru citeva saptamini la rudele din Anvers.

Gittel ajunge astfel sa fie invitata de un fost prieten al tatalui ei sa cinte la pian pentru Lucie, fiica lui de douazeci si noua de ani. Intre cele doua tinere pare sa se lege o prietenie strinsa, insa Gittel isi vede inselata increderea, ca din senin, in cel mai crud chip cu putinta. Scris cu verva ironica si umor, romanul Idei Simons este povestea unei adolescente aflate in cautarea unui loc sigur in vremuri nesigure si intr-o lume in care haosul e pe cale sa se dezlantuie.

Fragment din roman: “Lucie avea sa-mi spuna mai tarziu ca venise la sinagoga in acea dimineata de sambata doar ca sa ma cunoasca. De obicei nu venea, iar aparitia ei neasteptata starnise oarecare valva, desi se asezase in liniste pe ultimul rand de banci, tocmai pentru a nu atrage atentia. Cand eram in vizita la bunica, trebuia s-o insotesc in fiecare saptamana la sul.

Pe atunci, ebraica inca nu se preda in mod obisnuit ca o limba vie si, de aceea, desi invatasem sa citesc, nu puteam sa urmaresc slujba; pierdeam imediat firul si-atunci ma uitam pe furis la bunica — cand dadea foaia in cartea ei de rugaciuni, dadeam si eu foaia intr-a mea. Fiind foarte pioasa, n-as fi indraznit sa recunosc fata de nimeni, cu atat mai putin fata de mine insami, ca slujba mi se parea nesfarsit de lunga. Fiindca una dintre regulile cultului nostru e ca barbatii si femeile sa stea separat, urcam de fiecare data pe o scara lunga ca sa ajungem in spatiul rezervat femeilor si ne asezam in spatele unui grilaj care trebuia sa ne protejeze de eventualele priviri lacome ale barbatilor asezati sub noi.

Daca imi aduc aminte de frumusetea exterioara prezenta in sectorul nostru, cred ca si fara grilaj acele priviri n-ar fi insemnat cine stie ce primejdie. Dupa o vreme trebuia sa folosesc tot felul de mijloace pentru a nu adormi. Mai intai, printre barele grilajului, ii cautam cu ochii pe bancile destinate barbatilor pe unchii mei si alti barbati pe care ii cunosteam.

Erau imbracati in costume solemne, intunecate la culoare, iar pe dupa umeri aveau niste esarfe pentru rugaciune, intr-un amestec de negru si alb. Pe cap purtau kippahl sau acel soi de palarii negre, de fetru, care mai tarziu aveau sa intre in gratiile unui ministru englez si sa-i poarte numele.”