Nuț și Feder

Senzatiile au pretentia tiranica de a face ele poezia, si mai exista o pretentie obraznica in poezie, opinia. Si opinia poate fi numai despre cat de jalnica e lumea. Opinia despre lumea bine facuta nu e opinie, e un adevar.

Intrebarea este in ce masura poetul, subiectiv fiind cum stim noi ca trebuie sa fie, reuseste sa se extraga ca subiect din poezie. Poetul vede si simte, bineinteles, poetul nu are tabuuri, bineinteles. Deci poetul n-are voie sa fie poetul, dimpotriva, trebuie sa arate lumii cat de putin important este ca vede el si simte el, si mai ales are de aratat lumii cat de preocupante sunt tabuurile pe care si le-a construit in poezie.

Daca poetul are voie orice, atunci el trebuie sa-si asigure siesi cele mai grave restrictii. Ce-ar fi sa nu mai spunem "uite un poet de mare vocatie, cum muta el obiectele din realitate inspre simturile lui", ci sa spunem "uite cum stau lucrurile la locul lor in realitate, ca n-aveam de unde sa stiu". Se publica textele acestea ale lui Tudor Haschke-Marinescu sub denumirea generica de carte de poezie conform unui criteriu de adevar poetic care mai poate bucura azi: poetul face tot ce poate sa nu fie prezent in poezia lui.

Si culmea, cartea aceasta e plina cu fragmente de jurnal, unul din 1981, de copil, si celalalt din 2021, de pictor, si tot ale pictorului sunt si textele de poezie. Dar Tudor Haschke-Marinescu publica fragmente de jurnal de copil nu ca sa ne arate cruditatea nostima a vorbirii copilaresti, trucul perfect pentru o poezie care imediat asteapta sa fie catalogata de naiva, deci parodica, deci tampita, deci adorabila, ci tocmai ca sa rasara in cartea cu poezii privirea din care lipseste subiectul. Senzatiile au pretentia tiranica de a face ele poezia, si mai exista o pretentie obraznica in poezie, opinia.

Si opinia poate fi numai despre cat de jalnica e lumea. Opinia despre lumea bine facuta nu e opinie, e un adevar. Intrebarea este in ce masura poetul, subiectiv fiind cum stim noi ca trebuie sa fie, reuseste sa se extraga ca subiect din poezie.

Poetul vede si simte, bineinteles, poetul nu are tabuuri, bineinteles. Deci poetul n-are voie sa fie poetul, dimpotriva, trebuie sa arate lumii cat de putin important este ca vede el si simte el, si mai ales are de aratat lumii cat de preocupante sunt tabuurile pe care si le-a construit in poezie. Daca poetul are voie orice, atunci el trebuie sa-si asigure siesi cele mai grave restrictii.

Ce-ar fi sa nu mai spunem "uite un poet de mare vocatie, cum muta el obiectele din realitate inspre simturile lui", ci sa spunem "uite cum stau lucrurile la locul lor in realitate, ca n-aveam de unde sa stiu". Se publica textele acestea ale lui Tudor Haschke-Marinescu sub denumirea generica de carte de poezie conform unui criteriu de adevar poetic care mai poate bucura azi: poetul face tot ce poate sa nu fie prezent in poezia lui. Si culmea, cartea aceasta e plina cu fragmente de jurnal, unul din 1981, de copil, si celalalt din 2021, de pictor, si tot ale pictorului sunt si textele de poezie.

Dar Tudor Haschke-Marinescu publica fragmente de jurnal de copil nu ca sa ne arate cruditatea nostima a vorbirii copilaresti, trucul perfect pentru o poezie care imediat asteapta sa fie catalogata de naiva, deci parodica, deci tampita, deci adorabila, ci tocmai ca sa rasara in cartea cu poezii privirea din care lipseste subiectul.