Nu suntem singuri pe cărare

Alecu Ivan Ghilia este un romancier de mare forta, al carui suflu patetic nu si-a pierdut o iota din intensitate. EI a excelat cel putin in doua zone ale epicului, si anume in aceea a utopiei de coloratura crestin-ortodoxa si a familiei conceputa ca un univers in care relatiile dintre membrii ei cunosc tensiuni si conflicte de un dramatism extrem, dar si momente de armonie si triumf exceptionale, care le confera o aura de mit. Asa se intampla si in acest nou roman al sau — Nu suntem singuri pe carare — unde intalnim o fiica abandonata de sotul ei american cu putin timp inainte de nasterea fiului lor intr-un Bucuresti haotic, o mama devotata, capabila de cele mai mari sacrificii pentru a crea un climat desavarsit pentru fiica si nepotul ei, un tata singur, dupa doua casnicii ratate, penduland exasperat intre imperativul datoriei paterne si cel al creativitatii, un prieten de familie pe cat de generos, pe atat de exigent s.a.m.d.

Romanul este o autofictiune elaborata in registre foarte diferite, de la dramatism la ironie si umor, de la reflexivitate la evocare nostalgica, peste tot si peste toate ridicandu-se si coborand o unda de lirism de cea mai pura esenta. Si nu e pacat ca un astfel de prozator, care este si un pictor remarcabil, traieste izolat intr-un con de umbra de atatia ani? Ba bine ca nu!

- Mircea Petean