Nu ne vom desparti niciodata

Cartea este un amestec halucinant de capcane, suspiciuni, traume si alienare. Este foarte inteligent si ingenios construit cu un final care te face sa reiei lectura de la prima pagina. Unele promisiuni sunt facute pentru a fi incalcate.

Crima. Foc. Razbunare Acestea sunt cele trei obsesii ale lui Alice Monroe.

Internata intr-un spital de boli mintale pe Savage Isle, Alice este chinuita de incapacitatea de a-si aminti incendiul in care Jason, iubitul ei, a murit. Stie doar ca focul a fost pus de sora ei geamana, Cellie, si ea internata pe Savage Isle, intr-un pavilion separat si bine pazit. Dar cand Chase, un pacient misterios si charismatic, se invoieste s-o ajute sa se razbune, Alice incepe sa reconsidere tot ce stie.

Scriindu-si povestea trecutului zbuciumat intr-un jurnal, e obligata sa se confrunte cu adevarurile ascunse. Oare singura persoana in care are incredere nu-i spune decat jumatate din poveste? Nimic nu este cum pare pe Savage Isle si, de acum incolo, nici nu va mai fi.

Emiko Jean are mai multe pasiuni. Evident, cea dominanta este cartea - scrie si citeste cu egala placere. O alta pasiune a ei este entomologia.

Emiko locuieste impreuna cu sotul in Seattle, Washington, iar inainte de aparitia pe lume a copiilor (gemeni) sai, putea fi adesea intalnita colindand padurile salbatice din Pacific Northwest in cautare de molii gigantice si catalogand colonii de insecte rare. Cand nu-si urmeaza pasiunile, este profesor de matematica. Experienta ei cu copiii din centrele de plasament a reprezentat sursa de inspiratie pentru acest roman.

Fragment din cartea "Nu ne vom desparti niciodata" de Emiko Jean: "Se comporta de parca ingrijorarea mea e ceva neinsemnat, un lucru facut din hartie, plutind in vant. Ma hotarasc sa nu starui si-i ofer in schimb un steag de pace. - Monica mi-a zis iar piro, azi-dimineata, la dus.

Amelia clatina din cap. - Ce mancatoare de rahat. Rasul meu rasuna in toata cantina.

Sunetul atrage atentia pacientilor, care incremenesc, brusc ingrijorati de exuberanta mea. Singura persoana, in afara de Amelia, care nu pare alarmata este Chase. Sta la coada, asteptandu-si tava cu piure si carne misterioasa.

Imi adreseaza un salut cu doua degete, urmat de un ranjet. Ziua aceasta marcheaza sfarsitul interdictiei de-a primi vizitatori timp de patruzeci si opt de ore. Stau ca pe ghimpi, nerabdatoare s-o vad pe Sara, asistenta mea sociala.

Orele de vizita sunt dupa-amiaza, tarziu. De obicei, imediat dupa orele de curs. Cine nu are vizitatori trebuie sa se intoarca in camera sa.

Insa asistenta Dummel imi striga numele si sunt escortata, cu ceilalti, in zona de vizite. Zona de vizite la Savage Isle este foarte draguta. Este una din putinele incaperi care au mai fost renovate de la deschiderea spitalului incoace.

Peretii sunt vopsiti intr-un gri-maroniu deschis si grupuri de canapele captusite excesiv se insira pe langa pereti. Un aparat care vinde cafea si altul cu ceai stau intr-un colt. Si Monica are vizitatori, azi.

A venit s-o vada o intreaga familie. Aversiunea mea pentru ea creste. Ea chitaie de incantare si da fuga la ei, imbratisandu-si fratiorul, apoi mama.

Sara sta in mijlocul camerei, trupul ei subtire ocupand din ce in ce mai putin spatiu. Ma indrept spre ea si ma opresc intimidata in fata ei. E tanara, probabil la vreo douazeci si cinci de ani, si frumoasa."