Neliniști vechi și noi

Ma uit in jur, rasfoiesc ziare, stau la televizor si constat ca problemele dintotdeauna ale vietii omenesti au fost evacuate. Despre drama se vorbeste mai curand in cheie telenovelistica, despre suferinta, in cheie clinic profilactica, despre idealuri si reusita — in cheie pragmatic corporatista. Avem puzderie de «manuale» care ne invata (in doi, trei, sau zece pasi) cum sa obtinem bunastarea launtrica si succesul profesional, avem nenumarate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, in realitate, atentia noastra, reflexivitatea noastra au alte prioritati.

Dincolo de o generala nevoie de «retetar», viata noastra interioara e pustie, amutita de urgente, de oboseala, de gata-facutul unei exterioritati sufocante, oferite, pana la indigestie, de scena publica. Am ajuns sa evacuam din spatiul nostru de comunicare tot ce priveste tulburarea noastra launtrica, zbaterea cotidiana, mereu nemarturisita, pe care suferintele, iubirile, spaimele noastre o intretin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne rusinam sa «consumam», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvaluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile si nelinistile noastre.

(Andrei PLESU) Fragment din lucrarea "Nelinisti vechi si noi" de Andrei Plesu "Oameni fericiti „Numai prostii sunt modesti" — era de parere Goethe. Se gandea, probabil, la oamenii inzestrati care, prin exces de timiditate, sau de spirit auto-critic, nu-si valorifica talentele. Pana la un punct, e adevarat ca a nu fi constient de calitatile, de potentialul tau e la fel de neinteligent pe cat este de neinteligent sa nu fii constient de limitele tale.

Cunoscuta e si vorba (atribuita) lui Winston Churchill despre Clement Attlee, ministru in cabinetul sau din timpul razboiului: „E un om modest, si are multe motive sa fie..." Asadar, mereu, o asociere ironica intre modestie si precaritate functionala. intelepciunea autohtona merge insa, mai curand, in directia inversa: „Prostul nu e prost destul daca nu e si fudul!" Carevasazica, prostul nu e modest. E tantos.

E foarte multumit de sine. isi contempla euforic „realizarile", portretul, virtutile. Prostul dambovitean nu greseste, nu poate fi contrazis, nu poate fi „infrant".

Are definitiv infipte, intre omoplati, aripile victoriei. E prost cu panas. Se iubeste, se admira, se simte de neinlocuit.

Scena publica romaneasca e plina de asemenea exemplare, la toate nivelurile. Cati ministri si cati parlamentari ati vazut in Romania care sa admita, oricat de rar, ca au gresit, ca au batut campii, ca, in cutare disputa, au avut dreptate mai degraba adversarii? În cate discursuri publice ati auzit, fie si discret, un subton de incertitudine, de interogativitate, de tatonare prudenta?

Prostul crede, de obicei, ca un discurs adevarat, un discurs eficient, trebuie sa fie linear, rastit, glorios. Fara penumbre, fara loc liber pentru ipoteze colaterale, pentru variante secunde, pentru o farama sanatoasa de relativism. E motivul pentru care cu prostul nu se poate dialoga.

N-are incertitudini, n-are spatiu mintal pentru opinii diferite. De fapt, conteaza mereu, fara ezitare, pe inteligenta lui suverana. Puzderia personajelor de acest fel active pe piata semnaleaza, cred, o maladie cronica a clasei noastre politice, dar si a gazetariei, a „vedetelor" de profesie, a publicului insusi.

Romanul e „dastept". ?tie. Daca insisti, iti explica.

Daca nu esti de acord cu el, esti prost!"