Nautilus

Ioana Baldea Constantinescu imbina in acest al doilea roman al sau, asa cum a facut-o si in Dincolo de portocali, fascinatia pentru personajele misterioase si curiozitatile din vremuri indepartate cu o emotionanta poveste contemporana. Nautilus ne poarta astfel pasii prin Parisul zilelor noastre – unde un tanar doctorand se documenteaza vreme de cativa ani pentru lucrarea sa – si in Franta de secol XIV, pe urmele faimoasei Reine Blanche, prima colectionara a Evului Mediu. Fie ca scrie despre obiecte frumoase si rare, despre iubiri diafane, despre ciuma care decimeaza un sat intreg sau despre suferinta unui baietel autist captiv in lumea lui, Ioana Baldea Constantinescu isi construieste frazele cu pricepere si delicatete de bijutier, intr-un stil deja inconfundabil.

„Am decupat momente, franturi de conversatie, unele sunt aproape literale, dar nu am un personaj facut dupa cineva, si asta ma bucura, pentru ca nu traiesc cu teama ca cineva se poate recunoaste sau ma poate recunoaste. Sunt franturi de mine peste tot, dar, dincolo de asta, este acel «Call me Ishmael» pe care numai Melville l-a stapanit cu desavarsire, conventia aceea care-ti face bucati un gand si ti-l pune in zece capete. Imi place acest joc, pentru ca este periculos si greu in acelasi timp.“ (IOANA BALDEA CONSTANTINESCU) Ilustratia copertei: Unicornul in captivitate, tapiserie, 1495–1505 Fragment din roman: "Al doilea cerc.

Marc O vreme, am avut pentru Marc sentimentele pe care le are cercetatorul fata de cobaiul preferat. Marc era povestea mea. (Marc, esti povestea mea.) Simplu, nu?

Ar fi prea mult sa spun ca m-a tras inapoi in propria mea viata. Potentiala. Dar adevarul e ca Marc a avut prea multa realitate, stranie si frumoasa, pentru mine.

Marc era, este, (esti, da...), de fapt, sinestezic. Pentru el muzica are culori. Opera e compacta cromatic — nuante de violet.

Rockul bate in roz si, uneori, in fucsia. Nu suporta ouale prajite, dar adora omleta. E ranchiunos.

Alergic. Fricos. Indragostit de cartile lui.

Ursuz. Versat in experienta cosmarului. Diurn, nocturn, abrutizant, intelectual, documentat, stimulator.

E un tip fabulos, Marc. Era. Este.

(...) Lui Marc ii placeau diminetile acasa. Probabil ca orice alt tanar de varsta lui s-ar fi lasat cu placere inghitit de oras. S-ar fi pierdut in cliseul romantic.

Eu, de exemplu, asa as fi facut. Asa faceam, de fapt, cand reuseam sa ma smulg de langa Arabella si Octavian. Fugeam ca o salbatica si consumam cliseu idiot dupa cliseu idiot, ca-ntr-o furie demooooonstrativa (ce straniu ca in cuvantul asta incape un „demon", nu?

azi totul e straniu...), sa simt ca am saptesprezece ani, ca am douazeci, ca fac douazeci si cinci. Sa simt ca sunt eu, Luna, ca am spatiul meu si culoarea mea de ochi si fixurile mele si durerile mele, separate de-ale lor. Fir-ar ele sa fie de cercuri.

Fular si cafea. Cer griuliu. Poate carte, poate croissant.

Marc isi aduce insa, ritual, cafeaua lui sacrilegica (sa bei Starbucks la Paris, oribil!) aici, in mansarda cu vedere spre curtea pietruita. Cateodata are noroc si prinde turul matinal, cu ghidaj intuibil. Vede, de la fereastra lui, siluete preponderent feminine, in eterna uniforma (negru minimalist si ochelari cu rame groase, in cele mai multe cazuri), le simte intrebarile si le aude citind, ba chiar citeste odata cu ele Ici habita La Reine Blanche, possiblement Blanche d'Evreux, 1333-1398 si bla, bla, bla, bla, bla si tot nu-i vine sa creada ca locuieste aici, chiar si pasager, ca imparte imobilul de pe Gustave Geffroy, care a fost manufactura, care a fost muzeu, care a fost palat unde s-a dansat, s-au dat baluri si s-a ars, la propriu (imobilul a trecut printr-un incendiu), cu miros de carne prajita si oase dezvelite sub straturi de cenusa mai griulie ca cerul de azi, si s-a uneltit si s-au dat jos regii si s-au nascut altii cu ea, poate nu cea mai mare, dar prima colectionara a Evului Mediu, cu valurile acestea de turisti care poate nici nu stiu, poate nici nu au habar ce e dincolo de ici habita La Reine Blanche si de 1333 si de fantana tipica din mijlocul curtii, de firide si de imperceptibilul susur al unei ape.

Pe aici, spune, poate, ghidul in franceza lui fara volum, trecea Bievre, si Marc respira aerul plin de pasii ei si de catastifele groase, de catacombe si de enormele lazi de zestre pictate cu brate de ramuri verzi si varcolaci si potire de sidef, sustinute de dragoni luciosi ale caror limbi rubinii se incolacesc, lasciv, pe trupul iederei, dand nastere numelui ei, BLANCHE, in explozii aurii, de-acum roase de cari."