Monahul sau Făptuitorul

Cele 100 de „capitole” ale avvei Evagrie Ponticul († 399) care au circulat sub titlurile Monahul sau Faptuitorul (Praktikos) sunt un faimos manual de viata duhovniceasca, unic in felul sau in toata traditia patristica. Ele reusesc performanta de a concentra in formule memorabile si de a sistematiza riguros, dar viu, aspectele practice ale experientei primelor generatii ale parintilor desertului egiptean de care da marturie si Patericul. Fiecare din ele e o nestemata cu multiple fatete.

Alaturi de prologul despre semnificatiile vesmantului monahal, cele o suta de „teze practice” evagriene alcatuiesc un ansamblu unitar, subtil articulat. In centrul lor se afla prima analiza a psihologiei ascetice a sufletului bolnav de opt patimi fundamentale, urmata de remediile vindecarii lor printr-o subtila terapie ascetica. Toate sunt explicate cu o bogatie de pasaje similare din scrierile evagriene de parintele schimarhimandrit Gabriel Bunge, care si-a dedicat toata viata cunoasterii si interpretarii gandirii ascetico-mistice a marelui scriitor duhovnicesc al Egiptului monahal din veacul IV.

In ultima instanta in capitolele practice evagriene e intelepciunea de viata a primilor crestini, pe care monahii isi doreau sa o prelungeasca, sa o adanceasca si intensifice. Intrucat monahul nu voia sa fie decat crestinul care, sub semnul Crucii si in puterea Duhului, asuma etic-ascetic riguros viata in Hristos Cel rastignit si inviat, primita la Botez, programul sau de conduita practica a fost si este in toate timpurile un reper duhovnicesc indispensabil pentru orice crestin doritor de desavarsirea vietii in Hristos. Lectura capitolelor practice evagriene propusa in volumul de fata de parintele Gabriel Bunge e un ghid sigur si extrem de util pentru toti cei care, pasionati de teme duhovnicesti, vor sa descopere si sa desavarseasca monahul din sufletul lor.

Fragment din lucrarea "Monahul sau Faptuitorul" de Avva Evagrie Ponticul "Simbol al patimilor din suflet e fie un cuvant rostit, fie o miscare a trupului, prin care vrajmasii simt daca avem inauntrul nostru gandurile lor si sa le dam nastere, sau daca, din contra, respingandu-le, ne de mantuirea noastra. Fiindca numai Dumnezeu Care ne-a facut cunoaste intelectul nostru si n-are nevoie de simboluri pentru a cunoaste cele ascunse in inima. * Dumnezeu e „stiutor al inimilor", s-a spus in capitolul precedent.

Mai mult, „e singurul care cunoaste inima omului, pentru ca El singur a creat-o" si e singurul ei judecator. Evagrie reliefeaza de multe ori acest fapt impotriva opiniilor contrare. De ce oare?

Pentru ca tine sa precizeze ca „inima", centrul persoanei umane, simbol biblic al „intelectului" si loc al chipului lui Dumnezeu, e in principiu inchisa raului. Doar daca omul insusi nu-i deschide poarta. In convingerea lui Evagrie, raul n-are putere absoluta asupra omului, care cu vointa sa libera ii poate pune o limita.

[..] Nu ni s-a poruncit sa lucram, sa priveghem si sa postim tot timpul, insa ni s-a dat drept lege sa ne rugam neincetat. Pentru ca acele [fapte] vindeca partea patimasa a sufletului si pentru lucrarea lor au nevoie de trupul nostru, care din pricina slabiciunii lui nu e de ajuns pentru aceste osteneli. Rugaciunea insa face viguros si curat si pregateste pentru lupta intelectul facut in chip natural sa se roage si sa se lupte cu demonii pentru toate puterile sufletului, chiar si fara acest trup.

Scopul vietii duhovnicesti e rugaciunea „in Duh si Adevar", pe care demonii cauta sa o zadarniceasca prin orice mijloc. De ce altceva vor demonii sa lucreze in noi lacomia pantecelui, desfranare, iubire de arginti, manie, ranchiuna si celelalte patimi decat pentru ca intelectul, ajuns ingrosat de la ele, sa nu se mai poata ruga cum trebuie? Caci odata declansate, patimile partii irationale nu-l mai lasa sa se miste rational si sa caute Ratiunea/Cuvantul lui Dumnezeu."