Momo

„Spune-mi… ce este de fapt timpul?” La marginea unui oras, printre ruinele unui vechi amfiteatru, isi gaseste adapost Momo, o fetita cu un talent neobisnuit, pe care il foloseste sa-si ajute prietenii: cind copiii si oamenii mari vorbesc cu ea, necazurile fug, certurile se topesc, iar imaginatia prinde aripi. Dar intr-o zi, pe nesimtite, o organizatie fantomatica a unor terifianti „domni cenusii” preia controlul asupra orasului, furindu-le oamenilor timpul. Doar Momo are puterea sa li se opuna, iar cu ajutorul maestrului Hora si al ciudatei lui broaste-testoase Casiopeea calatoreste dincolo de hotarele timpului pentru a le descoperi secretele intunecate.

Traducere din limba germana de Yvette Davidescu Un basm-roman Cu ilustratiile autorului Virsta recomandata: 10+ Fragment din roman: "Incetul cu incetul, Momo ii devenise absolut necesara lui Gigi Ghidul. In masura in care s-ar putea afirma asa ceva despre un tinar atit de nestatornic si de usuratic, il cuprinsese o dragoste profunda fata de fetita zburlita si ar fi dorit s-o care pretutindeni cu el. Dupa cum stim, pasiunea lui era sa spuna povesti.

Tocmai in acest punct se petrecuse in el o transformare resimtita foarte clar chiar de el insusi. Mai inainte, istoriile sale se dovedeau uneori oarecum mediocre, pur si simplu nu-i trecea prin minte ceva potrivit, repetase unele lucruri si se mai inspirase din vreun film vizionat sau dintr-o povestire citita intr-un ziar. S-ar putea spune ca povestile sale mergeau pe jos, dar de cind o cunostea pe Momo le crescusera dintr-odata aripi.

In special cind Momo era de fata si-l asculta, fantezia lui inflorea ca o pajiste primavara. Copiii si oamenii mari se imbulzeau in jurul lui. Acum stia sa spuna povesti cu multe urmari, continuind zile intregi si chiar saptamini — si era inepuizabil, plin de idei.

De altfel, el insusi se asculta la fel de interesat, caci habar n-avea unde il va duce imaginatia. Odata, cind sosira din nou calatori dornici sa viziteze amfiteatrul (Momo sedea si ea intr-o parte pe treptele de piatra), Gigi incepu astfel: — Mult stimate doamne si domni! Dupa cum ar trebui sa va fie cunoscut tuturor, imparateasa Strapatia Augustina a purtat nenumarate razboaie pentru a-si apara tara de atacurile repetate ale Fricilor si Tremuricilor.

Intr-un timp cind invinsese din nou aceste popoare, o apuca o asemenea furie din pricina necontenitei tulburari, incit ameninta sa-i extermine cu toata semintia lor pe atacatori si sa nu-i mai ierte decit daca regele lor Xaxotraxolus i-ar preda drept rascumparare pestisorul sau auriu. Caci pe vremurile acelea, doamnelor si domnilor, pestisorii aurii erau inca necunoscuti in tinuturile noastre. Imparateasa Strapatia aflase insa de la un calator ca acel rege Xaxotraxolus ar avea un pestisor care urma sa se transforme in aur curat de indata ce va ajunge la maturitate.

Iar imparateasa dorea neaparat sa intre in posesia unei asemenea raritati. Regele Xaxotraxolus rise pe furis. Ascunse sub patul sau pestisorul auriu, pe care il avea intr-adevar, iar in locul lui puse sa-i fie predat imparatesei un pui de balena intr-un castron de supa impodobit cu pietre scumpe.

E drept ca imparateasa fu oarecum surprinsa de dimensiunile pestelui, caci isi imaginase ca pestisorul auriu ar fi mai mic. Totusi isi spuse ca cu cit e mai mare, cu atit mai bine, caci se va obtine mai mult aur de pe urma pestelui. Era adevarat ca darul primit nu batea deloc in auriu, ceea ce o cam nelinistea.

Delegatul regelui o lamuri insa ca abia atunci cind pestele va ajunge la maturitate se va transforma in aur, nicidecum mai inainte. De aceea va fi absolut necesar ca dezvoltarea lui sa nu fie nicicum stingherita. Imparateasa Strapatia se linisti in urma unor asemenea explicatii.

Puiul de peste crestea de la o zi la alta si consuma cantitati enorme de hrana. Imparateasa Strapatia nu era insa nevoiasa, iar pestele primea atit cit putea devenind gras si dolofan. In curind castronul de supa ii fu prea strimt.

„Cu cit e mai mare, cu atit mai bine”, spuse imparateasa Strapatia si puse sa fie mutat in cada ei de baie. Pestele crestea si tot crestea. Atunci fu dus in bazinul imperial de inot.

Transportul fu destul de anevoios, caci pestele cintarea acum la fel de mult ca un bou. Unul dintre sclavii obligati sa-l care aluneca si cazu, iar imparateasa porunci ca nenorocitul sa fie imediat azvirlit in cusca leilor, caci acum pestele era totul pentru ea. Zilnic petrecea ore in sir la marginea bazinului de inot, privindu-l cum creste.

Nu se mai gindea decit la aurul cel mult, caci dupa cum bine se stie, imparateasa ducea o viata foarte luxoasa si niciodata nu-i ajungea aurul. „Cu cit e mai mare, cu atit mai bine”, isi soptea ea mereu. Aceste cuvinte fura declarate directive generale si gravate in litere de bronz pe toate cladirile oficiale.

"