Moartea lui Mercutio

Public in cartea de fata un numar de mici eseuri, fragmente de jurnal, portrete si insemnari marunte despre literatura si critica literara, scrise in cea mai mare parte in anii '80. Cateva (cu precadere cele grupate in capitolul Cultura si politica) depasesc sfera literaturii si, sub influenta confruntarilor din ultimii trei ani, au un caracter mai acut polemic. impreuna formeaza jurnalul unui critic care de multi ani scrie, saptamana de saptamana, despre cartile romanesti actuale.

In spatiul dintre doua Fragmente critice el tine cursuri de literatura, citeste, evident, alte carti si simte nevoia sa vorbeasca si despre sine, nu numai despre altii. Opera critica propriu-zisa este dublata, in acest chip, de un jurnal de idei (mai precis un jurnal al starilor de spirit), singurul pe care Valery il accepta: nu biografia celui care scrie, ci biografia ideilor. Aceasta separare nu-i totusi posibila, am dovedit in alta parte (intoarcerea autorului) si dovedesc in ultimul timp si altii, inclusiv naratologii, semiologii, care, cu zece-cincisprezece ani in urma, nu voiau sa auda de autorul de pe coperta si despre viata lui intima.

Azi autorul revine din exil si genul biografic este din nou la moda. Ce se intampla in acest rastimp cu criticul literar, judecatorul impartial, obsedat de fantasma obiectivitatii si contestat mereu pentru subiectivitatea lui? Criticul continua sa scrie si, in marginea scriiturii, isi duce viata lui care nu transpare decat foarte rar in ceea ce scrie.

Dupa ce a trecut prin faza metodelor isi regaseste spiritul de sinteza si tinde din nou spre o forma de creatie din care imaginatia (imaginatia ideilor) si un anumit scenariu epic nu sunt eliminate. In fond, intre el si opera pe care o analizeaza se afla totdeauna o mica poveste si se configureaza o mica istorie. Nici una, nici alta nu intra, repet, in textul critic.

Raman in pragul scriiturii si, daca analistul nu tine un jurnal intim, pier ca atatea alte intamplari subiective. O buna parte din viata noastra afectiva si spirituala dispare astfel in neant. in ce stare de spirit am citit romanul acela stufos si lung ca o zi de post?

Nu stiu. Vegheam pe tatal meu la Spitalul de Urgenta si scriam fara spor un articol despre Hasdeu, spirit adamic, un fantast al filologiei si al istoriei. Cand recitesc, azi, micul eseu observ ca n-a trecut aproape nimic in text din anxietatea mea de atunci.

Cenzura psihologica. Si, totusi, imi aduc bine aminte: eram inspaimantat, mi se parea ca totul se clatina in jurul meu si nu ma pot apara cu slabele mele mijloace. Merg in fiecare saptamana la o suta douazeci kilometri de Bucuresti, intr-o mica localitate din Prahova, s-o vad pe batrana mea mama.

Ea va implini peste o luna nouazeci si trei de ani. Vorbeste de moarte fara spaima, o asteapta, este chiar contrariata ca toti din generatia ei au disparut, iar ea continua sa-si duca necazurile pe pamant... Cum este credincioasa, gaseste in cele din urma o justificare pentru a trai: „Cat o vrea Dumnezeu”.

Eu citesc in acest timp cartea unui moralist care a trecut prin detentie si ma pregatesc pentru cronica de luni. Scriu totdeauna luni dimineata, m-am obisnuit cu acest ritual, imposibil sa pot schimba ziua si ritmul. Duminicile mele sunt totdeauna ratate pentru viata sociala, iar lunea este batuta in cuie.

Ma scol dis-de-dimineata si reiau, ca bine cunoscutul personaj mitologic, bolovanul in carca pentru a-1 urca pe munte. Cu toate ale mele in mine si cu ambianta care nu este totdeauna favorabila. Chin, obisnuinta, placere?

Prea complicat pentru a explica. Scrisul este libertatea scriitorului, se spune adesea. O dificila libertate, pot sa confirm.

O libertate conditionata care bate spre impovarare. impovaratoarea libertate, deci...De ce „Moartea lui Mercutio”? Pentru ca, pe cand eram foarte tanar, am scris un articol (1968?) cu acest titlu, voind sa protestez impotriva celor care vedeau in criticul literar un Caliban ce trebuie trimis, in lanturi, la scoala.

Nu Caliban, ziceam eu, este simbolul shakespearian al criticii literare, ci Mercutio, confidentul spiritual, cel care moare pentru ca nu se inteleg in privinta intaietatii, Montaiguiii si Capuletii literaturii... Simbolul ramane si azi valabil. Pun, deci, paginile ce urmeaza sub semnul acestui personaj incantator care fara voia lui devine un personaj tragic intr-o istorie dominata de o mediocra fatalitate.

1 noiembrie 1992