Melpomene

Imn lui Eminescu Adoarme la sanu-ti marea-nspumata Tu insuti dormi, intreaga fire repaosa cu tine Tacutele talazuri spre tine lin se poarta, A spumei clocotire pe trist mormant sa-nchine. Incremeniti zac codrii, cernita a lor limba Se pierd in susurare izvoarele, ce trist! Nu se mai lasa-n cale, adancul nu si-l schimba S-asculte glasuirea chipesului artist.

In cer o stea se stinge si ceriul dimpreuna Vibreaza ei asemeni unui cortegi' profund Ci marea se-ntoarna vuind insa napraznic Rapind caderea stelei, o pierde in afund. Durerea ei amara o soarbe cu putere Adancul se-nlumina si parca scanteiaza Rapusa steaua, inca, sfarsita, mai trimite Spre cerurile-albastre o cea din urma raza. Si in adanc se pierde, se-ntuneca la chipu-i!

Sclipirea ei bolnava un timp in val se poarta... Privind astfel apusu-i, nu mult apoi iti pare Ca nicicand n-a fost vie, ci pururi a fost moarta.