Melmoth

O capodopera a goticului postmodern! - The Guardian Strabatand apele intunecate ale istoriei, Melmoth bantuie lumea de secole, iar acum vine spre noi in romanul cu care se intoarce Sarah Perry dupa succesul cu Sarpele din Essex. In biblioteca pragheza la care lucreaza Helen Franklin, Karel, un prieten, gaseste o scrisoare misterioasa.

Confesiune si avertisment bizar, ea vorbeste despre Melmoth, personaj din basmele de odinioara. Ea hoinareste prin istorie, spune legenda, condamnandu-i la singuratate eterna pe cei care ii cad prada. Pentru Helen, pare pura fantezie.

Si totusi, iat-o urmarita de cineva pe strazile din Praga, iar Karel dispare... Fragment din cartea "Melmoth" de Sarah Perry: "- Ti-a spus despre document... despre ea?

- Despre Melmoth? ii raspunde Helen. Numele acela, rostit cu voce tare, o uluieste.

E ca si cum as spune „Peter Pan", isi zice ea, si m-as astepta sa apard un baietel verde inaripat. (Dar, chiar si asa, prefera sa nu se uite - usa e incuiata, ferestrele sunt ferecate?) - Melmoth. Doamne!

A venit acasa cu dosarul asta imputit pe care i l-a lasat un batran nebun - i-am simtit mirosul din clipa in care a intrat cu el, o duhoare ca de animal, ca si cum pielea era putrezita - si totul s-a schimbat. Ah, sigur ca se schimbase deja, totul intre noi se schimbase, stii doar... Ai vazut si tu: sclipirea s-a stins odata cu mine.

Helen nu face ceea ce ar fi politicos: s-o contrazica, s-o aline, sa-i spuna ca iubirea lui Karel, admiratia lui, nu s-au stins in momentul in care iubita lui s-a prabusit cu capul in farfuria cu mancare si a devenit invalida. Pentru ca asa se intamplase, nu incapea nicio indoiala: afectiunea lui devenise chinuita, atenta, foarte grijulie - era un rol jucat cu multa constiinciozitate, insa avea limite. In schimb, Helen face ce a invatat-o mama ei: strange portelanul spart, ceaiul varsat si mai toarna cate o ceasca.

- Spune mai departe! o indeamna ea pe Thea. - Nici nu-l mai vad.

Face strict lucrurile pe care nu le poate evita - se intinde la rafturile la care nu pot eu sa ajung, ma poarta el pe brate cand nu ma tin mainile sa ma urc in cada, ba chiar ma si saruta. Uneori ma atinge aici, unde ma atingea pe vremuri. Cu un gest comic, Thea arata spre locul in care gulerul de catifea al halatului ei coboara spre sani.

- Nici macar un atac cerebral nu ma poate afecta in privinta asta, intelegi tu! Pe urma ma culca, dar imi aduc aminte ca am uitat sa iau un medicament sau ceva si il chem, ca sa ma scutesc de efortul si de durerea de a merge eu dupa pastile... Vai, Helen, cat de umilitor este, atata umilinta o sa ma omoare cu mult inainte de a ma ucide boala!

Ma culca si e ca si cum de-abia dupa asta poate incepe sa traiasca, dupa ce si-a terminat treaba cu mine, dupa ce scapa de batrana bolnava. Pe urma sta treaz toata noaptea, isi citeste manuscrisele, ia notite, aduce acasa tot felul de carti si de scrisori. Uneori mai zice „Melmoth Martora ma priveste!".

O transforma intr-o gluma de dragul meu. „Fiindca am fost baiat rau!" mai zice si izbucneste in ras. Dar nu e un secret ca noi, oamenii, radem cel mai mult atunci cand ne este cel mai frica.

Priveste-o cu atentie pe Helen: ceva se schimba. Pana in clipa aceasta, Melmoth avusese mai putina trecere decat povestile de adormit copiii, pentru ca era o idee atat de noua. Cenusareasa, Barba-Albastra, Peter Pen: pe acestea le avem cumva in sange, le acceptam fara ezitare.

Insa Melmoth nu s-a bucurat de acest privilegiu, ci trebuie sa-si faca simtita prezenta cand patrunde in imaginatie: trebuie sa bata de trei ori la usa. Si acesta este momentul - in timp ce Thea isi reazema capul pe spatarul din piele al scaunului cu rotile, in timp ce undeva afara un barbat isi striga cainele - in care Helen aude, in sfarsit, bataile la usa si deschide, iar Melmoth paseste in incapere."