Mașina de întors timpul

Prin 1987 sau 1988, la Cenaclul „Universitas”, si-a facut aparitia o studenta la Medicina, Daniela Moraru, ale carei poeme mi-au produs nu doar incantare, ci si uimire. De unde atata dezinvoltura si proprietate poetica – ma intrebam, afland ca viitoarea doctorita venea de la Sibiu, dar nu-l citise pe M. Ivanescu?!

Am crezut in vocatia ei de poeta, i-am reprosat ca nu se ia in serios, am regretat apoi plecarea ei in Statele Unite... Iata insa ca fatalitatea talentului isi spune pana la urma cuvantul si Daniela Moraru, devenita Matei prin insotirea cu un alt membru al Cenaclului „Universitas”, Sorin Matei, nu a renuntat la poezie. Nici doctoratul in Medicina, nici munca de cercetare hiperspecializata in care s-a angajat nu au impiedicat-o sa arunce asupra lumii privirea ei de atunci, o privire selectiva si penetranta in care persista naivitatea acuta si cruzimea inocenta a copilariei.

De unde de altundeva magnetismul cu care se incarca descrierile si evocarile sale, care cauta anume obiectele si gesturile marunte, domestice, simple? Priviti la ce priveste poeta si, mai ales, cum simte lucrurile, cum le prinde impreuna, cum isi poarta o intuitie sau o imagine prin tot poemul, cum asterne asupra lui o pulbere fina, aproape imperceptibila, pe care noi o aspiram prin toti porii. - Mircea Martin