Mantia singuratatii

Poezia Mariei Matei este un joc elegant al muzicalitatii rimei care se combina cu o cochetarie rafinata in care feminitatea se rasfata in expresivitatea nuantelor. Poeta mimeaza spleen-ul si exasperarea ( Sunt o cascada de lacrimi in care ma scald) cu un hedonism de mare amplitudine, inscris intr-un larg semicerc albastru. Poezia paseste majestuos, cu fluturi mii purtand pe aripi/ Un semn al dragostei, invesmantandu-se in acutramente fastuoase, mereu in conul de lumina, de pe o scena imaginara.

In fiecare text, Maria Matei poarta, cu delicatete semeata, o trena impodobita cu cristale stralucitoare. - Horia Garbea De... De farmecele lunii sunt vrajita, De visul rapitor ce-mi fulguie-n altarul mintii, De vremea ce se scutura-nvrajbita, De taina ce-au aflat-o numai sfintii.

De linistea, nelinistea din vis, De comedia lumii cu un generic fals, De tot ce nu s-a spus si nu s-a scris, De mersul inapoi si glasul fara glas. De inima ce nu-si ascunde dorul, De zborul clipelor ispititoare, De lacrima subtire din izvorul Cu murmur alb, pe-o pagina nemuritoare